Temerari din stepa moldava

Erau citeva grade sub zero, dar vintul se straduia sa le faca viata amara celor doi temerari care indraznisera sa se puna cu muntii Bucegi. Fetele lor erau supuse unui adevarat proces de sablaj cu fulgi inghetati.

Cel mai batrin avea o mustata stufoasa si mare cit un vrabioi si in ea inghetau aburii iesiti pe nas, dar fulgii erau impiedicati sa-i zburde pe fata innegrita de atita frig. Calca apasat si ritmic, dar crea aparenta ca nu este deloc grabit. Din cind in cind se oprea, isi curata mustata, respira adinc pe gura si din nou se punea in miscare.

Cel mai tinar, putin panicat sau nerabdator numai, avea un ritm alert, avansa 30-40 m mai mult decit companionul sau, se oprea si astepta cu spatele intors spre vint, o realiniere pentru un nou start. Avea si acesta fata innegrita si gheata, negasind o mustata in care sa se aciueze, se chinuia sa se instaleze in perciunii prelungiti nefiresc de mult, pina spre maxilare.

Noaptea si-a accelerat venirea si cararea dintre cabana Piatra Arsa si cabana Caraiman nu mai era de nici un folos. Vintul incepea sa turbe de-a binelea si isi pusese in gind sa faca moarte de turist. Avea ca aliat fulgii inghetati care se ingramadeau ca sardelele, devenind nervosi si lipiciosi, arzind fetele nefericitilor aventurieri, crescuti in cimpiile Moldovei.

Acestia erau pentru prima data prezenti in toiul iernii pe carari pe care le mai strabatusera in timpul verii doar o singura data.

Complet dezorientati, cei doi si-au fixat directia in contra vintului, directie relativ corecta pe timpul zilei, cind aveau si alte repere inca in vizor.

Batrinul era constient ca situatia era destul de neplacuta si incerca sa-si dozeze efortul pentru o perioada mai lunga. In acelasi timp, nu scotea din calcul nici o intoarcere spre Piatra Arsa.

Tinarul insa devenise nervos si panicat putin si se simtea frinat in pornirea sa de a scurta calvarul. In plus, bocancii sai erau uzi, hanoracul insuficient de protector si fata sa fina era prea vulnerabila la fulgii inghetati. Se oprea frecvent sa-l astepte pe batrin si abia isi stapinea nervii.

– Te rog, fa un efort si deapana ceva mai repede.

– Intelege ca este necesar sa-mi dozez efortul. Ma gindesc chiar ca ar fi bine sa ne intoarcem.

– Dar sintem la mijlocul distantei dintre cele doua cabane.

– Daca sintem pe drumul bun. Dar in apropierea cabanei Caraiman sint niste prapastii…  si pe vremea asta…

Se intelegeau cu dificultate, trebuia sa racneasca unul la altul pentru ca vijelia atinsese apogeul.

– Eu plec singur inainte… n-am chef sa…

– Atunci eu ma intorc.

Cei doi voinici de stepa moldava, fara voie par indecisi pentru putin timp, apoi distanta dintre ei a inceput sa creasca pina cind au disparut in noapte.

Batrinul mergea dupa vint si era impins de la spate, ceea ce ii usura oarecum mersul. In plus, fata ii era putin protejata si suferea ceva mai putin. Avea insa sufletul greu si era chinuit ca s-a despartit de tovarasul sau de drumetie.

Se gindea ca poate nu a insistat destul de mult sa-l intoarca si pe el din drum, ca daca, Doamne fereste, pateste ceva il va avea pe constiinta toata viata si va suferi cumplit.

Tinarul, putin panicat, bodoganea si-si conducea gindurile spre catastrofa. Il vedea pe batrin gasit in primavara, mincat pe jumatate de jivine si pe el cuvintind:

– Era incapatinat ca un catir. Eram sigur ca asa va sfirsi, dar ce puteam face?

Inainta mereu contra vintului, isi mai freca nasul si urechile si caldura fetei nu mai reusea sa topeasca fulgii inghetati. Avansa rapid in comparatie cu incetineala cauzata de batrin si spera ca va termina curind aceasta aventura prosteasca. Se enerva in gind si arunca:

– Daca o sa crape n-am ce sa-i fac. A cautat-o cu luminarea.

Pe masura trecerii timpului, fortele sale au inceput sa scada si, mai ales, ii era foarte somn. In zapada de aproape un metru grosime se afunda din ce in ce mai mult si nu mai era capabil de efort.

………..

– Ce-i acolo negru? intreaba un tinar pe colegul sau.

– Hai sa vedem.

Cei doi salvamontisti ii acorda primul ajutor si il readuc la viata, mai mult tirindu-l pina la cabana Caraiman. Cel salvat plutea intre fictiune si realitate:

– Eu l-am rugat sa ma urmeze, dar incapatinatul…

Vedea sicriul, popa si cele ce se petrec la aceste ocazii. Gindurile ii sint intrerupte de unul dintre salvatori:

– Cum va simtiti?

– Bine, multumesc. Noroc mare am avut ca din intimplare…

– N-a fost intimplare. Am plecat dupa dumneavoastra. Noroc ca batrinul ne-a spus ca tineti mereu directia spre contra vintului.

– El a…

– Dar ce ati crezut? Aveam noi chef de o plimbare sub clar de luna?

Tinarul a devenit trist. Nu tu sicriu, nu tu loc cu verdeata.

– Ce tata denaturat! conchide cu naduf.