Teoria si practica

Ori de cite ori apar in presa articole despre soarta profesorilor, opinia publica, reprezentata de cei ce isi exprima parerile in subsolurile versiunilor electronice ale materialelor informative, e plina de iritare. Este, fara indoiala, e reactie iscata intr-o civilizatie in care neincrederea in celalalt a devenit cheia de bolta a mentalului colectiv. La scara larga a societatii romanesti, breasla profesorilor e perceputa, fara discernamint, ca un ansamblu de indivizi cu pregatire profesionala indoielnica, usor coruptibili si plini de pretentii nejustificate. Nu doar profesorimea este etichetata astfel, ci si oamenii care aspira sa devina medici, judecatori sau procurori, ceea ce inseamna ca unele dintre cele mai importante categorii de bugetari au ajuns sa fie desconsiderate fara osebire. Profesorul, medicul si judecatorul au ajuns oamenii rai, adica cei care intretin mocirla din care SISTEMUL nu poate sa iasa. Asa sa fie, in toate cazurile ?

Nu e cazul sa enumeram factorii care au contribuit la discreditarea in masa a categoriilor amintite, pentru ca ar fi mult prea multe de spus. Unii dintre critici au, poate, dreptate sa fie enervati, suparati, pusi pe harta, altii, cu siguranta, nu au. Daca fiecare se uita in ograda propriei profesii si a colectivitatii in care lucreaza, va descoperi cine-i bun si cine-i rau. Merita, totusi, punctata intoleranta inflamata si adesea lipsita de temei a celor ce, elevi si studenti, pacienti sau cautatori de dreptate fiind, arata cu degetul si cer pedepsirea „vinovatilor".

Cert este ca neincrederea in celalalt merge la brat cu ipocrizia. De primesc note mici la examene, multi dintre elevii si studentii de azi capata mania contestatiei, fara a le trece vreo clipa prin cap ca, poate, fiinta care i-a notat a avut motive clare sa puna nota pe care a pus-o. Picatii se agita, vorbesc profesorii de rau, se simt profund nedreptatiti si se declara gata de revolutie. Ajunsi, iar, in fata examinatorului pe care l-au facut, intre ei, cu ou si cu otet, aceiasi oameni adopta o atitudine umila, se acopera de scuze, cer aminari, bunavointa si, de ce nu ?, alte ocazii de examinare. Revolutia a murit, traiasca profesorul! Cu scuza si cu ura, multi revolutionari termina liceul, facultatea, cu note mici.  

Titularizarea este pentru multi dintre absolventii de facultate un soc, intrucit impletirea intre teorie si practica nu este coerent valorificata in invatamint. In loc sa fie baza pe care se cladesc competentele profesionale ale unui profesor, practica pedagogica este, in studentie, o experienta exotica. In schimb, toti studentii sint ispititi cu teorii si parateorii din psihologie, pedagogie si capata o imagine falsificata despre metodologia predarii cunostintelor.

In planurile universitare de invatamint, disciplinile modulului psihopedagogic au partea leului, in privinta numarului de ore, asa ca teoria bate practica iar metodica predarii diverselor discipline pare sa fi devenit cheia de aur cu care se descuie usile profesoratului. Se cladesc planuri de lectii in orb, fara ca fauritorul lor sa se fi aflat mai mult de citeva ore in fata unor colectivitati de copii, se vorbeste, in lipsa elevului, despre personalitatea elevului, se fac activitati si cursuri de perfectionare in care se discuta aprins despre imbunatatirea actului didactic, fara a se schimba mai nimic in fapta, se problematizeaza metode care sint aplicate doar cu creionul pe hirtie si, mai presus de toate, se arunca bani grei, foarte grei, in acest virtej al teoriei de dragul teoriei.

Ce simplu ar fi ca numarul mare de ore de teorie psihopedagogica sa fie diminuat in favoarea unor timpi mai generosi de lucru cu elevii! Practica pedagogica ar dura mai mult si ar permite insusirea unor deprinderi fara de care un profesor nu se poate numi astfel. Grupele (mici) de practicanti, supravegheate de specialisti, ar putea, pe baza experientelor practice, aprofunda problemele majore cu care se confrunta un dascal.

Ce simplu ar fi ca, in primii doi ani de activitate, adica pina la examinul de definitivat, tinarul profesor sa fie rugat sa stea sub tutela unui dascal cu experienta la clasa si cu stiinta de carte potrivita nevoilor copiilor!

Ce simplu ar fi daca, renuntind la goana dupa teorie, profesorii care formeaza profesori ar practica mai cu insistenta modelele prestigioase si sigure, care au facut educatia sa functioneze.

Asemenea masuri de bun-simt si multe altele nu sint imposibile si ar mai curata din zgura nepriceperii si a dragului de abstract care macina destine de elevi, studenti si profesori. Dar pentru a le pune in practica e nevoie, nu-i asa?, de multa teorie. Intii trebuie judecate, cu instrumente teoretice, daca ele sint fezabile si adecvate. Apoi, tot cu sablonul axiologiei in creier, trebuie masurate necesitatea si impactul punerii lor in act. In cele din urma, tot teoria ar trebui sa dea seama daca practica infirma asteptarile experimentatorului. Bezna nesfirsita a invatamintului e rezultatul „segregatie rasiale" intre teorie si practica.  

Pentru a rasturna sortii in favoarea practicii e nevoie doar de fermitate si de multa incredere in ceilalti. Cita vreme neincrederea si ipocrizia vor sta in balanta judecatilor, breasla profesorilor va fi perceputa, fara discernamint, ca un ansamblu de indivizi cu pregatire profesionala indoielnica, usor coruptibili si plini de pretentii nejustificate.