Terra incognita

Si la noi, vezi mata, prinde cheag notiunea asta desucheata si plina de dracusori culturali, zisa minimalism. Ce-i ala, se pare ca stiu toti. Iar daca nu stiu, apeleaza prompt la etimologia populara, la intuitie sau la ce se mai poate stoarce dintr-un morfem, artizanal, cu mijloacele vorbitorului nascut, iar nu facut…

Deci, minimalism, o pleasca imposibil de subestimat, un chilipir pe care cei multi ai rudimentarului pur si simplu, ai sacadatului de nevoie, ai sincopelor fara miza (asa, pentru ca s-a poticnit pasul cugetarii si s-a ofticat intempestiv fluenta) l-ar intimpina cu urale si caciuli proiectate hei-rupeste tocmai in tarii. Pentru ca ii aduna, tam-nesam (si in veci nesperat!) sub pulpana unui concept, ii legitimeaza intr-o ordine de care ii despart mii de leghe, raft cu raft si cotor dupa cotor. Uite, parca ii vad fluturindu-si pisaniile revendicativ, cineva s-a gindit si la noi, ne-a dat un generic, ne-a omologat!

Acu’, daca-i spui cuiva (sa admitem cazul, fiindca la noi singurul gen de critica tolerabil – de unde si larga lui raspindire – este cel complezent, coroborat, pe de-asupra, cu interminabile precautii) ca-i un grafoman mai vopsit, o mediocritate, de fapt (si cu ocazia asta nu esti decit sincer, nicidecum resentimentar, mercenar, infatuat etc.), te alegi pe loc cu pumnul conceptului respectiv in gura. "Pumnul conceptului" nu suna bine, desigur, dar ma scuteste de o inutila paranteza anecdotica. Sau, ca sa fiu mai exact, de o infinitate de asemenea paranteze, dosarul parvenitismului literar, macar ca e vorba, strict, de doua biete maluri, ocupind – o spun prospectiv, dar stiu ca am toata dreptatea – mii de volume, aviz noii conduceri a USM! Si ce daca X nu pune virgule, cratime, daca mutileaza topica si nenoroceste dezinentele? E minimalist! Daca aveam vorba asta, minimalist, cind imi dadeam admiterea, nu cred ca s-ar fi incumetat cineva sa-mi purice punctuatia! Daca o avem in prezent (ma si mir din care coada malefica apar conceptele astea salvatoare pentru neaveniti?), sa ne resemnam, pentru ca asa ne trebuie: platim cu "omologarea" un fenomen pe care l-am neglijat, fie din exces elitist, fie din inconstienta academica.

O sa ma intrebati ce m-a apucat, de unde atita patos imprecativ, ce anume mi-a pus retorica pe jar? Pai, vastul orizont de rastalmaciri, pe care il deschide o remarca facuta recent ("Timpul", 21 ianuarie 2011) de Dumitru Crudu, el insusi, pe cit imi dau seama, un minimalist, adevarat, in alta acceptie decit cea schitata mai sus; de unde rezulta ca prin zona bintuie cel putin doua feluri de minimalism: unul onorabil, in descendenta ideatica a lui Hemingway, dar in proximitatea modelului Goma (revenit, precum se vede, in voga, desi pe alta filiera decit cea a afinitatilor… patriotice); si altul, pe daiboj, adica fara mare constiinta estetica, chiar din tragice pricini de semidoctism. Dar la tipologie mai revenim. Remarca il viza pe Vlad Iovita, "un mare scriitor nedreptatit", cum spune Dumitru Crudu. Mare sau, totusi, doar important, acad. Cimpoi sa ne judece (am parafrazat un vers de mare circulatie in era podurilor de flori: "Eminescu sa ne judece"); pentru ca luminatele minti de pe Dimbovita nu stiu daca se vor mai osteni vreodata… Fapt e ca, dintr-o generatie cu Druta (e nascut cu sapte ani mai tirziu, in 1935), Iovita scrie altfel, necalofil, intr-o maniera poantilistica, servindu-se de limbaj doar cit se contureaza viziunea. Dar modernitatea scriiturii sale devine evidenta – si incontestabila – abia azi, cind critica iese si din alte biblioteci decit cele ale fostului CC. Cit despre valoarea acestui prozator nascut la Cocieri, Dubasari, discutia e prea lunga, evident, pentru a fi desfasurata aici. Ma rezum la tonul cam extatic, cu care ni se spune ca Iovita "a anticipat minimalismul si postrealismul de azi". O sa ma fac ca nu inteleg aluzia protocronica (obsesia noastra irepresibila), pentru a observa ca intr-un cotidian, care apare tocmai printre "minimalistii" nativi, paranteza erudita se impunea. Si in paranteza, pe linga informatiile de rigoare (care n-au cum sa fie superflue si pe la case mai mari, darmite la noi), sa se notifice, daca se poate, ca minimalismul e bun doar ca desert dupa luxurianta (verbala, bre!) si ca, inainte de a fi minimalisti, e bine sa trecem pe la sala de fitnes a barocului, a stilului alexandrin, a pretiozitatilor rococo. Ca sa nu ni se mai para limba romana o terra incognita…