Trucurile si profunzimea inocentei

Am simtit intotdeauna o atractie deosebita pentru personajul copil in proza. In timpul facultatii m-am lamurit in privinta rolului "tehnic" al naratorului copil, urmind un curs facultativ al profesoarei mele Sorina Balanescu (imi amintesc ca am mers si a doua oara, cu alta grupa, la aceeasi prelegere, tocmai ca sa pricep mai bine, eu, care ma doream scriitor, trucurile inocentei folosite de marii autori). Ne vorbea profesoara de naratorul inocent, cum ar fi nebunul sau copilul, care vede lumea pur, putin altfel decit o vedem noi cu mintea noastra tocita de rutina vietii. E vorba de ceea ce formalistii rusi au numit ostranenie (insolitare). Asa vede, de pilda, realitatea americana Ike Mc Caslin, personajul unui roman de Faulkner, dupa douazeci de ani de puscarie: cu ochi curati, remarcind schimbarile din viata societatii cu o acuitate pe care restul lumii o pierde prin rutina de zi cu zi. Tot asa ni se intimpla, bunaoara, cind ne mutam la un serviciu nou. Fara sa cunoastem inca toate dedesubturile, vedem relatiile dintre noii colegi cumva sucit, cumva deformat, uneori fermecator de inexplicabile, cum se intimpla intr-o nuvela minunata a Gabrielei Adamesteanu din volumul Daruieste-ti o zi de vacanta (momentan nu-mi amintesc titlul nuvelei). E ca atunci cind te trezesti intr-o buna dimineata, dupa mai multe zile de boala, si iti dai seama ca esti sanatos. Atunci "vezi" lumea altfel, o percepi cu toti "senzorii", in toata frumusetea ei adamantina. Din pacate, cei mai multi dintre noi trecem peste aceste clipe, uitam repede cit de frumoasa-i viata si ne scufundam in mizeriile ei, care, de fapt, sint ale noastre, launtrice.

Mi-am insusit apoi aceasta tehnica a naratorului inocent, precum si alte trucuri necesare unui prozator, de la Wayne C. Booth cel din Retorica romanului. Era prima data cind citeam un teoretician al literaturii, care imi era de folos in "arta scrisului", caci criticii scriu de obicei pentru cine vrei si cine nu vrei, numai pentru scriitor nu. Ca sa nu mai vorbesc ca multi nu au nici o farima de talent, nu au "organul" receptarii literaturii. E ca atunci cind ciobanul a schimbat meseria cu morarul: cind moara huruia in gol, avind nevoie de graunte, ciobanul o batea cu bita, crezind c-au dat lupii la oi. Iata de ce histrionicii G. Calinescu sau Alex Stefanescu imi plac la nebunie, pe cind Tudor Vianu sau Adrian Marino nu-mi folosesc nici cit o ceapa degerata, cu tot cu aparatul lor critic sofisticat.

Inarmat astfel, m-am apucat cu sirg sa ar si eu ogorul literaturii, scriind citeva nuvele si povestind intimplarile din perspectiva unor copii. Dar, vai!, rezultatul a fost mediocru. Imi dadeam seama ca sint proaste povestirile mele, dar nu stiam cum sa le fac mai bune – asta era mai grav. Aveam instrumentele de lucru, tehnica, dar imi mai lipsea ceva. Ce? Ce dracu pune Dostoievski in copiii aceia, de te cutremuri cind citesti, ba mai versi si cite-o lacrima, chiar daca te cheama Dorin Spineanu? Ce are Netoska Nezvanova, ce are Iliusa Sneghirev din Fratii Karamazov, cel pentru care onoarea tatalui sau era ceva sfint?

Peste ani aveam sa-mi dau seama. Dostoievski trece dincolo de un biet truc auctorial si atinge insasi esenta inocentei, sensul ei adinc. La un moment dat, Raskolnikov, cel care va ridica mina si va ucide, are un vis. Se vede copil, asistind la o scena in care mujicul Mikolka bate bestial un cal cu biciul, o oiste si o ranga de fier in final. Mikolka (o intruchipare a raului pur, gasit si in oamenii "din popor") incarcase "ful" caruta cu golani beti, ca sa vada daca bietul cal "trage" si ca sa se amuze. Copilul Raskolnikov, cutremurat de cele vazute, nu plinge, cum l-ar fi pus sa faca alti o mie de scriitori. Dostoievski il pune sa se revolte: ii implora pe betivani sa aiba mila, striga, fuge spre ei si incearca sa-i bata. Apoi "in cele din urma isi croieste drum prin multime, ca sa ajunga la mirtoaga, isi pune bratele imprejurul capului ei insingerat si il saruta, ii saruta buzele si ochii…". Albert Kovács arata ca exista o legatura intre calut si camatareasa pe care o va ucide Raskolnikov – ambele victime sint "inutile" in conceptia "eroului". Dar visul, spun eu, mai ofera avertismentul si solutia lui Raskolnikov, insa acesta nu tine seama de ele: sub armura oricarui "matur" se afla un copil funciarmente bun. Natura umana, ne spune Dostoievski, nu este "depravata" in nuce, cum suiera vipereste bigotii de tot felul. Copilul simte spontan si cunoaste intuitiv binele. Iata de ce raminem zguduiti in fata acestor copii dostoievskieni.

 La fel va fi ramas Adam, cind a fost izgonit din rai…

Publicitate și alte recomandări video