True Grit

 Curaj adevarat/tarie de caracter. Intr-un remake dupa western-ul din 1969 (pentru care John Wayne a luat premiul pentru cel mai bun actor la Oscar-uri), sau, dupa cum declara ei, in vizualizarea unui roman care le-a placut in mod deosebit, fratii Coen nu pasesc in afara genului. De fapt, se pastreaza inauntrul lui cu o incredere decisiva ca orice glumita postmoderna ar strica filmul. Jeff Bridges (iconizat prin The Big Lebowsky), Matt Damon (Ocean’s… si Bourne’s…) transmit exact detasarea necesara pentru a putea privi conventia ca una irelevanta pentru un anumit prezent al cinema-ului.

Fratii Coen lucreaza inauntrul genurilor clasice. Nu e o scuza, dar, in acelasi timp, ajuta sa intelegem ca o critica ar trebui sa fie si mai dura in acest caz. Din fericire, filmul e criticabil din motivele obisnuite, printre care scenariul previzibil, intorsaturile de situatie copiate parca din sensibilitatea 60-ista, in care personajul absent reintra in secventa pentru a-si salva partenerul chiar cind acesta e tinut cu pusca la perete, muzica nesurprinzatoare (in ciuda cercetarilor compozitorului, care in documentare a trecut prin mai multe culegeri de imnuri bisericesti de secol 19 – toate sunind probabil la fel de plat urechii mele nepresbiteriene). Fata de incercarile de gen ale lui Tarantino din Death Proof, fratii Coen sint mai putin senzationalisti, si atunci repetarea conventiei doar de dragul ei ajunge un exercitiu de inteligenta pentru cinefili, insa mai putin angajant pentru public. Sint momente in care filmul produce o detasare atit de mare, incit ajungi sa te raportezi la el ca la un film prost, in care comentezi cu siguranta a ceea ce o sa se intimple. Sa apreciezi un western (exact) ca la carte, cu actori iconici contemporani, sau sa vrei mai mult? E totusi un film, vrea ceva de la tine, iti vrea like-ul.

Fratii Coen mai pot fi scuzati prin natura contractelor cu studiourile, care le impun doua comedii la o drama. Sau pot fi scuzati pentru ca asta vor sa faca, ceva neasteptat, cum a fost, imediat dupa No Country for Old Men, Citeste si ride – slabut. Pot fi scuzati si prin detaliile rafinate ale tariei de caracter. O fetita de 14 ani vrea sa-si razbune tatal ucis de tilharul Tom Chaney (Josh Brolin). Ea e tare de cap, limbuta cu principii si vorbe mestesugite ca pe la 1890; stie ce negociaza, stie sa se tina de capastrul calului inot peste riu, trage cu pistolul in pustie, dupa ce ridica piedica. Matt Damon si Jeff Bridges par in plimbare la filmare, placut invesmintati de epoca, interpretind cu usurinta niste roluri comice de duminica. Trepidam la impuscaturi. Un duel in desert, observat si asistat de Matt Damon prin catarea unei carabine de calibru. 25 de ani mai tirziu, fetita nu s-a maritat inca si nici n-o s-o faca, pentru ca asa scrie la romanul original. E vreun spirit al western-ului care trebuie revitalizat? Era necesara aderarea la lipsa de inventivitate a romanului?

E frumoasa dragostea de limba, care se simte in toate dialogurile. Punind la incercare traducatorii filmului sau bucurindu-l pe cunoscatorul de engleza, fratii Coen pastreaza jargonul inflorit colorat al comunitatii de frontiera de-acum o suta de ani. E o limba rara, surprinzatoare, care-si cauta echivalentul undeva pe la ciocoii vechi si noi trecind Dunarea in razboi de cucerire.  

Realizatorii citeaza ca puncte de interes spiritul presbiterian-protestant al micutei, care-i determina taria si limbajul presarat cu metafore religioase (reflectate in imagine – un cos de mere rosii, luminate ca in reclame). Relevanta culturala pentru americani – cultul pentru Western, puterea mitului fondator al frontierei sau, pe latura fetisismului, faptul ca fratii Coen nu au mai facut niciodata un western – toate se pierd fara urma in subcarpatii transfrontalieri.