Tur de la identitate la consum

Un excelent eseu de Mircea V. Ciobanu, cel care, mai an, de nu ma inseala memoria, a avut o rubrica de cronica literara (profilata pe cartea basarabeana) la „Romania literara", rubrica incheiata insa dupa numai citeva aparitii. Asa, tam-nesam. Incheiata sau retrasa, dupa cum se aude (si zvonistica in lumea literaturii, fie de aici, fie de dincolo si de oriunde aiurea!, tine, dupa cum se stie, loc de certitudine).

Povestea, de altfel, ar merita dezvoltata, desi in alta parte: modul in care sintem receptati, „hibele" acestui proces, trena de reticente, valurile succesive de rica – totul e al naibii de relevant, totul intra, cu toxine mai mari sau mai mici, in economia finalei judecati de valoare. Am recitit acum nu demult, din trebuinte academice, Incursiuni in literatura actuala de Ion Simut, aparuta la Cogito, in 1994. Simptomatica remarca: „literatura moldoveneasca trebuie tratata in mod obligatoriu – cu toata tristetea acestei constatari – separat, ca o a cincea roata la caruta" (p. 15-16). Pe urma, ce-i drept, Simut s-a revizuit (in aceeasi „Romanie literara" am putut citi, cred ca tot prin anul trecut, de nu cumva mai inainte, sub semnatura criticului, un foarte doct articol despre proza lui Vladimir Besleaga). Propozitia insa a ramas. Normal: palmele nemeritate nu se uita cu una, cu doua, iar asta avea si un ingredient care a constipat atitea si atitea circuite patriotice. Brusc, nu stiu cum, vocile criticilor autohtoni au disparut in vremea aceea, nu s-au mai auzit: toata scriitorimea a inceput sa astepte febril omologarea de peste Prut. Si, fara a fi citusi de putin ironica (or, tocmai asta e hazul cogitatiei simutiene: aerul de gravitate intristata, oarecum resemnat-aulica, cu care se debiteaza o prostioara nici macar politica), palma criticului a cazut exact pe locul cei mai inflamat al autorlicului de prin partile noastre. Ion Simut zgiria, cu o singura vorba repezita, doua mituri extrem de recalcitrante pe-aici: al excelentei proprii (si un dus rece nu ne strica nici azi, inclusiv celor mai buni dintre noi) si al infailibilitatii criticii de pe Dimbovita (bine, si de la Oradea!). As fi scris ca, in plus, inaugura si o anume traditie a criticii expeditive relativ la procesul literar din partea aceasta de Prut. Dar probabil ca autorul Incursiunilor exprima astfel o stare preexistenta de spirit. Urmarea? O continuare, de fapt: am citit si mai departe (si aproape la fel de furtiv!) din romani, fara a ne bucura de reciprocitate, dar si fara a mai crede in posibilitatea ei. Spatiul nu-mi permite sa dezvolt ideile, dar sper ca se intelege: dupa ’89, pe linga istoria asezata strimb peste ea, cea de-a cincea roata la caruta, vorba criticului, si-a descoperit si un coautor tocmai unde se astepta mai putin: in trufia elitelor culturale romane. Pentru a exclude definitiv dubiile: nu-i cainez pe basarabenii care sint asa cum trebuie sa fie oricine se dezvolta pe cont propriu, departe de matrice (si riscind la orice pas, cu aceasta ocazie si cazul cel mai fericit, marginalizarea); insa dezinteresul celor care erau chemati chiar de notorietatea lor sa-si asume si destinul acestei culturi cred ca trebuie acuzat raspicat. O tema de prezent si de viitor.

M-am abatut, pacatele mele (exista si o tiranie a esafodajului!). Mircea, incercam sa spun, pledeaza savuros cauza textelor captivante, inaintea interesului lor strict literar. In Epopeea lui Ghilgames, in Biblie, in Iliada, in mitul argonautilor, dar si in Procesul de Kafka, in Crima si pedeapsa de Dostoievski, in Hamlet si Macbeth de Shakespeare, precum si in Baltagul, Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, „plus nuvelele politiste ale lui Borges, delicii pentru orice gurmand literar" am avea, ca in depreciatul gen, re-constituirea unui parcurs, odata cu „cele doua elemente pe care se tine orice naratiune: personajele si actiunea". Adica scheme politiste. Nu mai am spatiu sa descriu in ce termeni transleaza eseistul, de pilda, trama din Epopeea lui Ghilgames: e de tot deliciul s-o vezi repovestita de… o moderna gura. Ideea sa mai indepartata e ca nu citim decit ceea ce ne captiveaza si ca exclusivismul estetic trebuie sa aiba un anume pandant in literatura de consum. Concluzia fiind, totusi, pour les connaisseurs, mult mai de pret e haloul ei mefistofelic : „Corbul lui Edgar Poe, o capodopera literara absoluta, i-a adus autorului… 5 dolari. Nuvelele politiste i-au asigurat existenta. Concluzia de suprafata: nu va omoriti Corbii, ei va asigura gloria. Dar nu va hraniti numai cu ei!"…