Un „Bahluvian Atipic si Independent” (I)

Pe masura ce „vreme trece, vreme vine" – si iata, trecura deja doua decenii de la schimbarea la fata a Romaniei -, evenimentele si persoanele care au contribuit, cit de cit, la aceasta schimbare devin figuri romanesti, se fictioneaza, adica, pina la a se situa in pura mitologie si a-si pierde legatura cu pamintul. Poate ca acesta si este rolul lor in istorie. Figuri emblematice ale dizidentei, sau doar ale rasparului fata de „orinduirea cea crunta si nedreapta", au intrat intr-un con de umbra, vazindu-si, fiecare, de ale sale. Ma gindesc, in acest caz, la Doina Cornea. Cei mai multi, dezamagiti si/sau debusolati de modul cum a fost fur-luata revolutia, au abandonat demersul politic, lasindu-i la inaintare chiar pe cei ce ii surghiunisera, fizic sau psihic. Doua exemple: Andrei Plesu, Dan Petrescu. Altii s-au dedat la actiuni si optiuni dubioase. Un Mircea Dinescu facea lobby, in urma cu vreo 10 ani, pentru prim-ministrul liric Radu Vasile, iar de vreo 5 ani colaboreaza fara nici o apasare (cu nepasare, as zice) la televiziunile unor moguli ce s-au dovedit, peste toate, a fi fost si turnatori destoinici: pe unii chiar el i-a dat in stamba, pe cind nu intrase in conflict de interese cu CNSAS. Un Emil Hurezeanu a vrut neaparat sa stie cum e sa fii consilier de prim-ministru (sper ca a aflat). Peste toate, i-a mai dus si tava publicistica unui CTP, ca si cum acesta ar fi fost comentator la „Europa libera", nu la „Scinteia tineretului"… Un Stelian Tanase, altminteri scriitor admirabil, lucreaza cu sirg in solda unui escroc national, care de mult ar fi trebuit sa infunde puscaria. Alte citeva figuri notorii ale intelighentiei romanesti au fost depistate a fi dat cu subsemnatul la Cooperativa „Ochiul si timpanul"… Nu-i mai amintesc, intrucit oricum si-au primit pedeapsa… morala. Prestatia acestora din urma pare a-i justifica si a-i salva, in fata aceleiasi instante morale, pe toti informatorii de (d)uzina: „Pai daca de-alde Ionescu sau Popescu a dat cu pseudonimul, ce puteam face noi, astia, fara nume si prenume?!".

Totusi, justificari solide si turnari masive de cenusa in cap nu-s de gasit decit la citiva informatori, ce si-au asumat cu umilinta faptele. Cei mai multi tac chitic, desi unii dintre ei au condeie (pixuri, calculatoare) sprintare. In cea mai recenta carte a sa (Documentele antume ale „grupului de la Iasi", Opera Magna, 2010), Luca Pitu ii indeamna, duhovniceste aproape, sa se spovedeasca. Si daca o face el care, in 20 de ani, pre multi i-a raspopit, trebuie a se intelege ca situatia e, ca sa zic asa, favorabila iertarii pacatelor, chiar inaintea replierii pe celalalt tarim… Cine-l credea pe Luca un justitiar inclement, adinc pedepsitor, are acum imaginea unui papa care nu da doar bule (adica indemnuri in a buli), ci si indulgente. Pentru prima data se arata intelegator cu un academician, sub rectoratul caruia a fost „lucrat" intru eliminarea din universecuritate, unde isi exercita mandatul de lector francofil. Si asta intrucit matematicianul, in rastimp,  si-a developat el insusi ascunzisurile si presiunile pe care le-a suportat, „ca asa erea pe-atunci", cum isi incheie Obiectivul aproape fiecare comentariu la opera informationala. Pe un alt acad., psihiatru acesta, aproape ca-l compatimeste intrucit a fost obligat sa-i recenzeze, la Secu, pe unii dintre membrii „Grupului", spre a-si salva onoarea pierduta de fuga transfrontaliera a feciorului personal. Apreciaza, Luca Pitu, in cel mai inalt grad marturisirile lui Sorin Antohi si-i indeamna si pe altii sa procedeze in consecinta. Totodata, fata de precedentele iesiri in arena (e un circ tragi-comic, un amestec de risu’-plinsu’), cind i-a luat la refec chiar pe unii dintre cei cu care s-a aflat de aceeasi parte a baricadei, de aceasta data Obiectivul etaleaza o mai laxa comprehensiune, are pusee de convietuire pasnica sau – cum el insusi le zice – „frazari nu lipsite de oarece tandrete pentru actantii raului istorial". Dupa 20 de ani, pare-se, si crimele se prescriu: cu conditia de a fi fost scrise, rescrise, rasscrise, asa cum a procedat Luca Pitu, in cartile sale. Din acest unghi, demersul lui seamana cu al lui Paul Goma, cu deosebirea ca „Omul din Belleville" e, in continuare, necrutator, adinc pedepsitor in cuvint, intolerabil cu compromisurile de orice soi, pe cind „Magistrul Cajvanean", pe masura inaintarii in virsta si in inteleptire, pare a se situa sub adagiul biblic si cronicaresc: „Desertarea desertarilor si toate sint desarte". Chiar comentariile, notele si notulele sale la turnatorii dintre cele mai ordinare respira un aer cronicaresc, parodic crengist, ca unul ce s-a dedulcit la cotcariile stilistice ale Humulesteanului si a transpus in limba hexagonala Povestea povestilor, cea fara de perdea, de s-au umflat rabelaisienii de ris. Daca Paul Goma isi plaseaza pretorienii in Infern, fierbindu-i la foc intens, Luca le da sansa Purgatoriului si a marturisirii iertatoare de pacate.