Un apanaj al publicului

N-am mai citit demult „Saptamina", o revista condusa de un prozator (Viorel Mihail) si un poet (Vsevolod Ciornei) si de la care te-ai fi asteptat, intr-un mod nu atit previzibil, cit, mai ales, firesc (nu?), sa cultive valori contrare romanofobiei cu pretentie demistificatoare (si inca pe un cabotin ton cioranian). Sau, daca imi scapa mie ceva si atitudinea e cumva, realmente, diametral opusa celei care ti se livreaza la o prima (si, frecvent, chiar secunda) lectura, sa se desparta mai distinct apele de uscat, pentru ca ambiguitatea, mai cu seama intr-o materie atit de ultragiata cum e aceasta a relatiilor dintre parte si intreg, nu face decit sa tulbure si mai abitir niste ape numai bine opacizate…

Revista face, la toamna, cum se poate intelege din editorial, 20 de ani de la aparitie. Asta inseamna – ca sa preiau jocul de cifre (nelipsit de o anume relevanta) al sursei – 1000 de numere. „Oare ce-o fi insemnind 1000 de numere de revista? Inseamna 1000 de saptamini", puncteaza editorialistul. Mai inseamna „o cale de 5 km – de la gara de trenuri pina la Universitatea «Ion Creanga» – cu aceste litere maruntele insirate pe ea in loc de margele". In alta ordine, este echivalentul a 33 de coli de tipar pe an „sau 1,5 volume Ion Creanga, «Opere alese»".

Inteleg micul orgoliu nostalgic al lui Viorel Mihail: „aproape 20 de ani de munca in regim nonstop" par, nu doar la scara auctoriala, un lucru impresionant. Pot spune chiar „sublim" – fara sa afectez citusi de putin ironia, dimpotriva, cu ceva doza de gravitate, consimtita in deplina cunostinta de cauza -, fiindca scriu de ceva timp eu insumi si stiu ce cazna e uneori sa ridici, daramite sa mentii stacheta. Cei din interiorul breslei (un cuvint care, vai, nu mai acopera decit o mare de arbitrarietati!) inteleg la ce ma refer. Restul poate aproxima in baza mult-putinei experiente proprii: uneori e un supliciu sa redactezi ca lumea, adica ingrijit si persuasiv, un demers, o cerere, o nota. Viorel Mihail nu face o metafora cind spune, aparent patetic, ca „am lucrat ca robul in galere": eu, unul, o percep ca pe o confesiune, in fond, onesta.

Cu tot respectul deci cuvenit efortului in sine, mi-as pune o intrebare, inevitabila, de altfel, in context, despre rostul profund (si, pe ici, pe colo, chiar practic) al sau. Autorul, se intelege, nu atinge tema si poate ca ar trebui sa vedem in gestul acesta de omisiune reflexul unei frici de a da ochii cu adevarul, o eschiva, o instinctiva eludare. Fiindca e de vazut (si de cuantificat!) urmarea (urmarile, de fapt) metodicei, saptamina de saptamina, an dupa an, deceniu, iacata, dupa deceniu, denigrari a spiritului romanesc. „Saptamina" a actionat in sensul acesta ca proverbiala picatura chinezeasca: la fel de tenace si inexorabil si, probabil, la fel de eficient. Daca avem o patura intinsa de intelectuali care isi renega cu voluptate obirsia sau care tac cu lasitate atunci cind ar fi trebuit, dimpotriva, sa afirme raspicat, in dispretul tuturor conjuncturilor, e pe undeva si „meritul" acestui saptaminal, scris – culmea! – intr-o foarte buna, mustoasa adeseori limba romaneasca.

M-as fi jucat de-a editia acestor editoriale (pe care le-am citit cu o relativa consecventa de-a lungul anilor): se prea poate ca in volum ideile (ca si tonul) sa reverbereze altfel si atitudini care, in mod curent, au oripilat sau descumpanit, sa se redimensioneze oarecum. In orice caz, proiectul s-ar vadi fara echivoc si i-am putea judeca, ca atare, si efectele. Altfel imi vine greu sa leg de unele atacuri de-a dreptul abjecte – badaranii ordinare, de fapt – soiul acesta de penitenta savirsita in ceasul al doisprezecelea: „Ma uit la niste pezevenchi, la niste tauni de la Chisinau, care, cu trompa infipta in spinarea poporului roman, ii sug singele; ii vad cum vor, cu orice pret, sa ma transforme in dusman al romanilor. (…) Cel care imi dete ochii sa vad lumina zilei nu mi-a turnat in suflet nici xenofobie, nici nationalism. Mi-a dat limba despicata, ca sa mai caragializez pe sama conducerilor de peste Prut, care, in loc sa ne ajute prieteneste, ne ingroapa frateste". Din pacate pentru Viorel Mihail, dreptul acesta de evaluare (un drept canonic, fara indoiala) nu mai este apanajul sau. „Saptamina" si, implicit, directorul sau din ultimele doua decenii vor avea exact imaginea pe care o merita.