Un erou umil?

In citeva eseuri din Ochiul si lucrurile (1986), Andrei Plesu face adnotari cu privire la conditia criticului si a criticii de arta. Primul este descris ca „un erou umil", unul care accepta voluntar sa-si toceasca energiile pe versantii conjuncturilor pseudo-evenimentiale si ai compromisurilor axiologice. Plesu  denunta „inconsistenta minor-jurnalistica a evenimentului plastic cu scadenta saptaminala", dar admite „eroismul angajarii de cronicar".  „Cavalerismul" suprem al spiritului te indeamna uneori sa cobori la nivelul urgentelor faptului artistic cotidian – nu intotdeauna meritoriu sau pe masura asteptarilor. Prins de valul evenimentelor, cronicarul plastic este mereu pindit de protocol si mondenitate, fiind adesea invitat sa cautioneze artisti mediocri ori sa-i mustre delicat, prin eschive „diplomatice" sau abile precautii oratorice. Tocmai de aceea, sint mult mai putine cronici plastice pozitive decit negative. Pare evident ca – la noi, cel putin – critica de arta este surclasata de cea literara; prima ar fi prioritar encomiastica si celebrativa, cealalta – deschisa dialogului si provocarilor.

Formulate acum un sfert de veac, unele din observatiile lui Plesu si-au pastrat valabilitatea. Mefienta cu privire la critica este indreptatita. In fapt, ramin intrebari inca neelucidate. Ce (mai) este critica? Exista o conditie „ideala" a acesteia? Care sint competentele criticului? Poate fi suplinit de altcineva? Cum ar trebui articulat un discurs eminamente critic?  In principiu, „critic" este acel demers in care cineva – criticul, in speta – formuleaza judecati cu privire la reusita sau nereusita unei lucrari, la proprietatile artistice etalate de aceasta, dar si la eventualele semnificatii continute. Putem recunoaste numeroase registre si tipologii critice; vorbim despre critica descriptiva, informativa, celebrativa (de protocol), interpretativa, evaluativa, reflexiva, despre critica scrisa si vorbita, despre critica jurnalistica si despre cea cu destinatie academica. O atare diversitate reclama priceperi si abilitati complementare: istoric-artistice, estetice, hermeneutice, semiotice, stilistice si, bineinteles, oratorice.

„Te nasti critic sau nu esti" – spunea cineva. Ipoteza „harului innascut" mi se pare cel putin neserioasa. Ea sustine doar inclinatia noastra mai veche spre „lautarism", termen cu care Noica denumea lucrul de mintuiala, invatat din mers, „dupa ureche", si nu exersat cu migala intre peretii racorosi ai scolii sau ai bibliotecii. Criticul innascut este veleitarul, omul aparentelor si al improvizatiei, insul de conjunctura care, mimind gravitatea si profunzimea, compune banalitati cu pretentii savante, spre deliciul publicului snob, superficial. Am in minte figura „omului cu pipa" de la televizor (Radu George Serafim, daca nu ma-nsel), autorul unor „lectii de privit" cu totul inepte, simpliste si caricaturale.

Cum arata criticii de azi? Intr-un tom despre L‘artiste, l‘institution et marché, Raymonde Moulin le schiteaza un portret actualizat. "Criticii care se exprima in marile jurnale cotidiene descriu, interpreteaza si evalueaza evenimentele scenei artistice. Ei au in general o formatie universitara, de istorie a artei sau de filosofie si exercita o profesie principala in invatamintul secundar sau superior ori intr-o scoala cu profil artistic".  Din anii ’80, constata Moulin, conservatorii din muzee devin concurentii criticilor. Mai curind decit comentariul unei opere, functia criticului este cea a alegerii. El trebuie in primul rind sa-si exerseze optiunea in favoarea unui artist, tendinte sau curent. Validarea acestora se face avind sustinerea si complicitatea unor institutii conectate la retele de anvergura internationala. Mai nou, criticul este dublat de curator – cel care da seama de conceperea, organizarea si promovarea unui eveniment.

Mai peste tot, marii critici au fost alaturi de artistii talentati. Oameni de reflectie, ei au legitimat practici dintre cele mai radicale, influentind in chip decisiv receptarea lucrarilor. Deceniile din urma continua tranzitia inaugurata in anii ’70, de la critica de arta spre „arta critica". Aceasta inseamna ca si discursul critic tinde sa fie arondat artei, iar profesia criticului se apropie tot mai mult de cea a artistului. O atare complicitate s-a dovedit proteica in SUA, unde criticii importanti (Clement Greenberg, Harold Rosenberg, Joseph Koshut) s-au format in chiar mediul artistic.

Este criticul absolut indispensabil? Poate fi, dimpotriva, substituit? Intrebarea vizeaza o situatie mai curind ingrijoratoare: multe expozitii sint lipsite de vernisaj, implicit si de aportul criticului care l-ar putea consemna. In absenta oricarui semnal public, evenimentul preconizat esueaza intr-un anonimat pagubos. Exista si o alta situatie, la fel de nefericita: vernisaje la care artistii vorbesc despre sau intre ei. Prestatiile, narcisice in majoritatea cazurilor, sint departe de a fi convingatoare.

In loc de concluzii, as reveni la textul lui Plesu: „Nu e deloc usor sa fii critic… Criticul e un tip uman indispensabil, distinct de oricare altul si, prin urmare, de nesubstituit. Functia sa nu poate fi preluata nici de artist, nici de estetician, nici de jurnalist. Este o functie ingrata, dar autonoma si inevitabila… Criticul nu este decit ceea ce este: o constiinta febrila, un om in plin efort, un erou umil care incearca cu disperare sa tina laolalta ambitiile creatorilor si revendicarile consumatorilor de arta, zgomotul evenimentului imediat si sunetul clar al ideii, faptul artistic nud si ecoul lui in cercurile nobile ale culturii". 

Critica de arta este obligata astazi sa tina pasul cu vremurile. Realitatea la care se  raporteaza este cu totul alta decit cea de acum citeva decenii. Paseismul, retorismul si improvizatia o fac vulnerabila. „Eroismul" critic trebuie articulat insa nu pe umilinta si sacrificiu, ci pe studiul de profunzime, responsabilitate si pragmatism. O fi mult? O fi putin?