Un fapt istoric foarte rar

Este demisia unui Papa. Benedict al XVI-lea, urcat in Scaunul Sfantului Petru in 2005, dupa moartea celebrului polonez Ioan Paul al II-lea, a surprins intreaga lume, crestina si necrestina, catolica si necatolica, bisericeasca si laica anuntandu-si, in termeni neechivoci, demisia din cea mai inalta functie spirituala a lumii.

Motivele invocate sunt clare: varsta inaintata (85 de ani) si starea precara de sanatate.

Imediat au inceput speculatiile, scenarita s-a dezvoltat spectaculos de la o zi la alta pentru ca – nu-i asa? – nimic nu este ceea ce pare sa fie, mai ales la acest nivel si in acest mediu.

Asadar, sustine majoritatea analistilor care castiga o paine buna din scenarii care de care mai indepartate de evidenta, motivele reale ale demisiei Papei sunt cu totul altele decat cele declarate.

Prin urmare, sunt enumerate o multime de fapte, date si evenimente din ultimii ani care denota situatia grea – morala, financiara, politica etc. – in care se afla Vaticanul, atat ca stat, cat si ca lider spiritual de varf in lumea de azi. Sunt amintite malversatiile financiare ale unor bancheri ai Vaticanului sau apropiati acestuia, faptele de trista amintire ale Lojei P2 (Propaganda Due), acuzatiile de pedofilie la adresa unor preoti catolici, scurgerile de informatii chiar din coasta Sfantului Parinte s.a. toate acestea ilustrand un esec al guvernarii lui Benedict al XVI-lea. Ca atare, el trebuia sa-si dea demisia, iar daca a ezitat l-au fortat cei din jurul lui sa o faca etc., etc.

Ce putem retine din toate aceste scenarii?

Este adevarat ca toate faptele rele amintite s-au petrecut aievea. Presa internationala s-a ocupat copios de ele atunci cand s-au petrecut. Dar sa privim un pic in istoria bimilenara a Scaunului Papal. Acolo linistea n-a domnit niciodata. Chiar inainte ca Episcopul Romei sa capete numele de Papa, cel care ocupa Scaunul Sf. Petru avea o viata zbuciumata, plina de pericole care veneau atat din exterior, cat si din interior. Dificultatile pentru cel care ocupa Scaunul au crescut pe masura ce crestea puterea si influenta Papalitatii in lume. Prestigiul Scaunului Papal a crescut enorm dupa caderea Imperiului Roman de Apus (476 e.n.) intrucat Biserica Catolica a fost singura institutie care a reusit sa pastreze o oarecare ordine in haosul primelor secole ale Evului Mediu. Trecerea la crestinism a popoarelor barbare care si-au impartit teritoriile defunctului Imperiul Roman de Apus a sporit enorm puterea si influenta Papei. Vaticanul a devenit, el insusi, un stat cu teritorii intinse in Italia centrala, dar cu ramificatii si in nord si in sud. Secole in sir regii si imparatii Occidentului trebuiau sa mearga la Roma pentru a fi „unsi", adica recunoscuti ca suverani ai statelor lor.

Nimeni nu indraznea sa se opuna Papei. Celebru a ramas asa-zisul „drum la Canossa", cand imparatul german Henric al IV-lea a stat o zi si o noapte in genunchi, in frig, in fata Castelului de la Canossa pentru a fi iertat de Papa Grigore al VII-lea (1077).

Se-ntelege ca o asemenea putere a nascut pofte si ambitii mari in toata istoria Papalitatii. De aceea, aceasta istorie a fost una foarte agitata, plina de intrigi, lupte de culise si, nu rareori, violenta si crime. Si tot de aceea, demisiile din Scaunul Papal au fost putine si, cele mai multe, fortate.

Nu se stie exact cate demisii au fost. Unii spun ca vreo 4-5, altii ca ar fi fost vreo 10. Vinovata de acest fapt este dezordinea in care s-au aflat documentele Bisericii timp de mai multe secole.

In orice caz, primele doua demisii papale au aparut inaintea legalizarii crestinismului de catre imparatii Constantin si Licinius (312 e.n.): Pontian (230-235) pe timpul persecutiei lui Maximin Tracul si Marcellinus (296-304), in timpul lui Diocletian. (De fapt, ei nu erau numiti inca Papi, ci doar Episcopi ai Romei). Apoi, au urmat, la distante mari in timp, alte cateva demisii. Mai celebre au fost ultimele doua: cea a Papei Celestin al V-lea (1294) care s-a retras de bunavoie si a introdus „institutia" demisiei in canoanele Vaticanului si cea a lui Grigore al XII-lea care, de asemenea, s-a retras de bunavoie pentru a pune capat Marii Schisme a Occidentului in care existau, simultan, 2, 3 sau chiar 4 papi. Grigore al XII-lea a demisionat in 1415, asadar au trecut 598 de ani pana la urmatoarea demisie, cea anuntata zilele trecute de Papa Benedict al XVI-lea.

Asadar, demisia unui Papa nu este un fapt oarecare in istorie; sa ne gandim doar ca din cei 265 de papi de pana acum doar aproximativ 10 au demisionat, majoritatea impotriva vointei lor. De altfel, foarte multi papi ocupau tronul la o varsta inaintata, erau alesi pe viata si-si sfarseau viata pe tron, demisia nefiind luata in considerare.

In ce priveste ultima demisie.

Timpurile s-au schimbat. S-au schimbat si mentalitatile, chiar la nivelul uneia din cele mai conservatoare institutii cum este Vaticanul. Nici puterea Papei nu mai este cea de altadata. Putere politica are putina si indirecta, putere spirituala are, insa, foarte mare.

Privind cu atentie biografia si faptele mai importante ale Papei Benedict, nu cred ca l-a putut forta cineva, dinafara sau dinauntru, sa demisioneze.

Sunt convins ca a fost decizia lui, in exclusivitate, iar motivele sunt evidente: are 85 de ani si este bolnav. Este adevarat ca au fost si alti papi bolnavi si n-au demisionat. Papa Benedict se dovedeste, insa, un om al timpului sau, iar viata si faptele sale justifica o demisie de bunavoie; poate si faptul ca este neamt ar fi un argument in plus in sprijinul acestei idei.

* Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Stiinte Politice si Administrative din cadrul Universitatii "Petre Andrei" din Iasi