Un invatamint toba de… carti

Vreau sa prezint doua situatii din invatamint, dar nu stiu cu care sa incep: cu o atitudine mai dulcica si sa las lingurita de fiere la desert? Sa trag concluziile la inceput? Asa am patit odata. Am pregatit o lectie cu elevii pentru o inspectie: tu spui aia, tu spui aia, tu spui aia, iar tu tragi concluziile. Buuun! Vine inspectorul, incepem. Desteptul care trebuia sa traga concluzia (ideea, invatatura) lectiei, vrind probabil sa scape mai repede de sarcina, ridica mina. Eu uit ca el era pentru final, il pun sa vorbeasca, iar el trage concluziile. Na, frate! Acuma nu mai aveam ce dezbate, fiindca finalul plin de invataminte fusese deja spus.

"Pregatirea" lectiei pentru inspectie era o practica din vechiul regim. Sint convins ca, nu-i asa?, aceste aspecte revolute au disparut in invatamintul nostru de astazi. Voi incepe, deci, fara pregatire si la intimplare.

Vreau sa vorbesc despre o situatie care tinde sa devina deprindere, cutuma, sfint obicei, asa ca "plugusorul" sau "datul spagii". Apucatura se naste acum in invatamintul nostru. Germineaza. In acesti ultimi ani, s-a incetatenit pe la scoli mai mari sau mai mici, ba si pe la cele inalte-inalte ca niste cilindri (adicatelea, cum is la cap, asa-s si la fund), ca domnii profesori sa publice carti si sa le vinda la elevi (studenti). Buninteles, mai intii genialele opere ale lui dom’ profesor sint laudate, elogiate, pupate direct in clase si amfiteatre de catre elevi si studenti. E bine ca tinara generatie sa invete de la inceput, ba chiar din frageda pruncie, aptitudinile de lingai si clantai. Si se poate spune ca tinerii nostri dovedesc repede talente de lins clanta de speriat. Avea dreptate tovarasul Ceausescu: "avem un tineret minunat". E drept, acel tineret e acum batrinet, dar transmite cu sfintenie din tata in fiu arta de licheluta a periatului, a linguselii, a magulelii, a cadelnitarii pe la nas si a scarpinatului intre coarne.

Pe urma, cite-un dom’ elev, un dirlau din asta tatuat cu tot felul de bizdiganii, vine acasa si cere bani (fireste ca umfla suma) pentru cartea lui dom’ profesor. "Iar bani?!", zice de obicei mama, care stringe banul cu zece noduri. "Minca-l-ar cinii pe profesorul asta, nu i-ar mai muri multi inainte…", si urmeaza o serie de alte asemenea vorbe de duh, caci avem un popor talentat si mester la vorbe. Deschideti OTV-ul si va veti convinge.

Dupa aceea, operele lui dom’ profesor se folosesc la astupatul oalelor de smintina sau stau uitate aiurea prin casa, cum stau uitate operele tovarasului Iliescu (acelea despre Revolutie, Democratie si alte imbilibistroceli, cum numai el stie sa vinture) pe rafturile de la sediile locale ale PSD. Le mai curata citeodata femeia de servici, ca-s rahatite de muste. Incolo-s curate, ca nu le deschide nimeni. De ce sa le mai deschida? Daca a scris tovarasul Iliescu, inseamna ca asa si este.

Dar, intorcindu-ne la oile noastre (negre!), sa fim corecti: astfel de cazuri, ca cel descris mai sus, sint rare. Dar sint. Problema este alta. Multi invatatori si profesori isi scot carti. Si nu e bine? Ar fi, dar problema este ca cei mai multi le scot fara sa aiba nimic a spune. Aceste carti nu folosesc nimanui, in afara minusculei edituri, care abia isi mai duce zilele si ea. Dupa ce ca salariile sint mici, profesorii si invatatorii trebuie sa scoata aceste carti pe banii lor, ca sa-si apere un post undeva sau ca sa ia un grad didactic. Se fac anumite punctaje (spun pentru cei care nu sint in invatamint), iar o carte este punctata. Si uite asa apar anual in Romania sute, daca nu mii de culegeri de probleme, de critica literara si teoria chibritului, care nu folosesc la nimic. Sint puse la dosarul profesorului (invatatorului), ca sa-i ridice punctajul, sa nu i se reduca postul si asa mai departe. E un mod mizerabil de a ne fura caciula unii altora.

Cui prodest? Astept un raspuns de la mai marii invatamintului nostru. Dar nu unul cotit, scrobit si iliescian. Ci unul adevarat si, mai important, cu solutii.