Un om cu palarie…

… tocmai intra in gradina de vara a Casei Universitarilor. E imbracat  pina-n dinti si cara, in fiecare mina, cite-o sacosa, daca n-or fi mai multe. Un om cu palarie, imbracat cu o haina neagra si cu sacose in miini, inaintind prudent, pe culoarul dintre mese, cautind cu privirea un loc unde sa se aseze. Toate mesele sint ocupate, sau aproape. E ora prinzului, crucea amiezii, sint 30 de grade la umbra si universitarii se nutresc si se racoresc. Sint universitari „cu vechi state", pe unii ii cunosc de zeci de ani, dar sint, mai ales, tineri, studenti sau candidati, acestia din urma acusi-acusi vor face trecerea din „gradina" in amfiteatrele almei mater. Si pe urma invers, din salile de curs, „la gradina". Eu, unul, abia prin anul al IV-lea de facultate am patruns in acest lacas de cultura si bautura, la invitatia si sub aripa protectoare a unui profesor care avea stiinta cupajarii filosofiei materialist-dialectice si istorice, cu filosofia vietii: Titus Raveica. Astazi, CUI-ul s-a democratizat, intra cine vrea, ramine cine poate, ca la Junimea de altadata.

Sub cupola copacilor si a umbrelelor, daca mai adie si o boare de vint, tranzitia pare suportabila. Omul cu palarie inainteaza ezitant, ocheste un loc, altul, ar vrea sa se aseze, dar nimeni nu-l baga in seama, nimeni nu-l invita. Si apoi, cine ar vrea la masa un om cu palarie „de tara", nu de cele cu borurile largi, cauboiesti, care spun ele singure cine esti, fara a mai deschide tu gura?! Flancat de sacose, mai si incurca vinzoleala chelnerilor, a consumatorilor, dintr-o parte in alta. Il urmaresc deja de vreun minut-doua, un batrin atit de simplu si, doamne! atit de infofolit! Imi aminteste de tata si de toti batrinii nostri tarani, care cu greu isi lasau, vara, cojocul, caciula, niciodata palaria…  Spune-mi cum te imbraci si iti spun de unde esti.

Cind omul cu palarie, dupa citeva timide incercari de a se aseza ici, colo, ajunge linga masa mea, ii fac semn cu mina si din priviri, sa se aseze, ca gura tocmai mi s-a ocupat cu o vorbire tele-mobila. Iata, mobilul, inca un semn de distinctie urbana, desi in ultima vreme chiar si amarastenii rurali il poarta la ureche, la git sau in sin (femeile, desigur), spre a raspunde prompt cind ii suna copiii din Spania, din Italia… Cit eu vorbesc – desigur, cestiuni importante, ce nu sufera aminare -, omul cu palarie se face comod: mai intii isi pune la adapost sacosele, apoi, fara graba, tacticos, isi scoate haina cea neagra si ramine intr-un pulover de lina, caruia ii descheie doi nasturi de sus. Se vede camasa si se iteste maieul. Nici o picatura de sudoare pe gitul, pe fata omului cu palarie, in timp ce eu, numai privindu-l, transpir instantaneu. Sintem deja de vreo cinci minute impreuna, ma asteptam sa caute imediat saminta de vorba, dar nu scoate nici un sunet. Ma intreb, in gind, prosteste, daca n-o fi mut. Sau e vorba, mai degraba, de bun simt, ori de timorare fata de un domn de la oras, care vorbeste pe mobil, care are barba, care-i imbracat cu o camasa subtire, cu mineci scurte, colorata fistichiu… Cind vine chelnerita, cu meniul, isi alege felurile de bucate negociind calm, cu siguranta omului „umblat", care stie ce sa comande. Chelnerita, o fata simpatica, face gropite-n obraji cind zimbeste. Universitarii de virsta a doua-a treia o tachineaza anume, ca sa faca gropite, dar omul cu palarie din fata mea ignora, evident, astfel de galanterii.

In asteptarea supei de rosii, omul cu palarie isi scoate – in sfirsit! – palaria si o pune pe un scaun, peste sacose, dar dupa citeva clipe se razgindeste, o ia de acolo si o depune pe masa. Ca sa fie la vedere, probabil. I-as sugera ca sta mai bine pe scaun, dar mi-e teama sa nu fie luata, sugestia, ca o aluzie la bunele maniere. In definitiv, masa e mare, e loc destul, sintem doar noi doi, iar palaria nu deranjeaza pe nimeni.        

De sub palarie a aparut un cap de zapada, zapada densa, cu ace ca de gheata. Nici un locsor gol, nici un firicel de par nu pare sa fi cazut datorita intemperiilor virstei. Si iarasi imi amintesc de tata, care si-a pierdut, la batrinete, vederea, nu si parul.

– Cite decenii aveti?

Intrebarea nu e spontana, am premeditat-o, cautind un skepsis, ca sa-l surprind. Auzind-o, omul cu, acum, palaria pe masa, se salta, pur si simplu, de pe scaun, etalindu-si, intr-un hohot, falsele margaritare ascunse in palatul vorbitor:

– Domnule, de cind ma stiu, nimeni, niciodata nu m-a intrebat asa! Auzi: cite decenii aveti?! De obicei, omu’ te-ntreaba: citi ani ai?

Astfel a inceput o conversatie care a durat vreo doua ore… Omul cu palarie venea de la Piatra… Ei, nu chiar de la Piatra, de la Girov, o comuna din preajma. Ce-l mina pe-un om, care are aproape noua decenii pe umeri si-n sacose, sa vina la Iasi? (Intrebare) Am un proces de mostenire, trebuie sa recuperez niste paminturi … (Raspuns) De ce nu la Piatra? (Intrebare) Acolo ma stiu toti, aici nu ma cunoaste nimeni… (Raspuns). O fi un procesoman? ma intreb si nu mai insist, procesele sint de durata, ar putea sa ne apuce seara, iar omu’ se grabeste sa prinda un autobuz. Nu-i mai pun intrebari, si asa ingurgitarea supei  dureaza de vreo juma’ de ora. Oricum, am aflat tot ce-am vrut si mult-mult pe deasupra. Treptat, realizez, uimit, ca omul cu palarie, cu pulover de lina, camasa si maieu nu-i ce l-am banuit eu a fi. Vorbirea ingrijita, fara ezitari de gramatica, de topica sau de logica i-ar face invidiosi pe de-alde Vanghelie, Becali(e), daca nu si pe vreun ministru cu bacalaureat. Pe la ce scoli ati umblat? (Intrebare, totusi). (Raspuns) Am doua facultati, domnule: Academia de Stiinte Economice si Chimia. Dar Chimia doar am inceput-o, n-am mai terminat-o. Am fost economist la Letea-Bacau, era director unu’ Turtureanu… Cum? sar eu ca ars. Turtureanu, da, l-ati cunoscut? Nu, domnule, dar Turtureanu e numele meu!

Era sa adaug: pseudonimul meu, dar ar fi prea multe de explicat. Descoperirea inca unui Turtureanu, traitor cindva, undeva, in spatiul mioritic, ma determina sa mai comand un sfert de vin. Cu gheata si apa plata. Trebuie sa bem cel putin doi litri de lichide pe zi, nu?, mai ales ca in recomandarea intens mediatizata nu se precizeaza ce fel de lichide. Omu’ cu… (stiti deja insiruirea) a mincat si felu’ doi  – pirjoale moldovenesti, cu piure si mamaliguta – ce mamaliga buna  se face aici, domnule!, nici acasa nu-ti iese asa buna (comentariu entuziast), dar, in tot acest timp, n-a baut nici o picatura de lichid. Imi zic ca poate n-are bani si pentru apa min. si-i ofer din apa mea, dar refuza. (Precizare) Eu beau un litru de apa dimineata si unu’ seara. Niciodata in cursul zilei. Am diabet, domnule. Un  cunoscut de-al meu de la Piatra bea doi litri odata, seara. Doi litri? ma minunez eu.

Se-nsereaza deja si omu’ cu palarie, cum v-am spus, se grabeste. Si-a imbracat de vreo doua ori haina neagra, si-a pus palaria, dar tot de-atitea ori le-a depus la loc. Cind, in sfirsit, e gata sa plece, eu, euforizat, ma simt dator sa-i dau mina, ii ofer si revista unde – ii precizez – o sa-mi gaseasca numele si rangul. E teribil, domnule, exclama omu’ cu palarie (s.a.m.d.). Aici, in Iasi, oriunde te-ai duce, cum ai intoarce-o, dai numai peste oameni mari! Ei, lasati, nu-i chiar asa, zic eu, cu orgoliul satisfacut si cu modestia zugravita in barba. Il urmaresc cu privirea, cum se strecoara spre iesire, cu palaria si sacosele lui si-mi zic ca am cunoscut un om interesant, despre care o sa scriu la gazeta. De-acum e cazul sa ma retrag si eu – si-i fac semn gropitei din obraji sa-mi aduca nota de plata. Admir gropita, citesc notita si mi se pare ca-i cam exagerata. „…Dar am pus si consumatia domnului", zice gropita. „Cum? N-a platit?!" „Nu… Am crezut ca sinteti impreuna… Doar ati stat atitea ceasuri de vorba… Si eu ce ma fac acum? Pun din buzunar?!"

Ma simt dator, ca un domn (cu barba s.a.m.d.) ce sint, sa pun eu din buzunar, nu chiar toata suma, dar orisicit… In definitiv, favoarea de a sta la masa cu un om cu palarie trebuie onorata…