Un poet al imaginii

Daca ar fi sa ma iau dupa semnele inceputului de septembrie, as putea spune ca zilele caniculare ale verii trecute nu au istovit intru totul entuziasmul creativ al plasticienilor ieseni. O prima confirmare vine din partea lui Constantin Tofan – protagonistul expozitiei in curs de la Galeria Dana. De aceasta data, artistul surprinde cu o noua „schimbare la fata", expunind lucrari de grafica, peste 40, aceleasi care, la o scara ajustata, au ilustrat un volum de versuri al poetului Aurel Istrate.

Acum citiva ani, Constantin Tofan anunta „desprinderea" de temele figurative in favoarea unei ancorari picturale in abstracto; de aceasta data, nota distinctiva consta in preschimbarea solutiilor plastice care l-au consacrat anterior. Pentru proiectul in derulare, pictorul adopta instrumentarul graficii, in particular al graficii de carte, mobilizindu-l in directia unui lirism rafinat, convertit iconic. Poezia si grafica, textul si imaginea, litera si linia se regasesc astfel sub semnul unei complicitati inspirate.

Este cunoscuta afinitatea celor doua genuri, cit si complementaritatea lor expresiva. Versurile lui Nichita Stanescu, cel din Epica Magna de pilda, fusesera stralucit sustinute de crochiurile ilustrative ale lui Sorin Dumitrescu. Adaptate registrului muzical, aceleasi versuri „impresioneaza" inca memoria afectiva a publicului. Nu stiu daca in cazul parteneriatului grafico-poetic de fata textul a preludat imaginea, nici daca  aceasta din urma a fost sursa a lirismului poetizat, nici daca cele doua au evoluat autonom. Cu certitudine, insa, expozitia artistului iesean are propria coerenta, asemanatoare unui poem vizual compus din secvente bine armonizate, convergente din perspectiva  semnificatiilor urmarite. Titlul generic (Adincuri de taina) indica, de altfel,  dorinta de a sonda „profunzimile" si de a le converti in imagini. 

Tehnica utilizata este mixta; liniile delicate ale penitei sint anturate de pensulari ferme, pigmentate pe alocuri cu pete si stropi de tus, lasind impresia unei ambiguitati atent studiate. Obedient exigentelor genului, artistul isi reprima exuberantele cromatice obisnuite in compozitiile picturale. Albul si negrul joaca, pe rind, rol de fundal. Debarasate de ornamente si artificii, formele se inscriu pe traiectul simplitatii, avind alura unor ebose esentializate, desenate cu minimum de mijloace.

Temele prevalente se situeaza intr-un dublu registru, poetico-metafizic. Unele au alura initiatica, sugerind trecerea, parcursul, dar ispita detasarii de rutina imediatitatii (Arca timpului, Eremitul, Urme, Trepte, Vedenie, Catedrala, Fereasta); altele sugereaza nostalgia lumilor pierdute sau angoasa unei asteptari nedefinite (Incotro?, Necunoscut, Redesenate umbre, Amintiri, Peste timp, Ruga). Autorul pare obsedat de echivocul identitar, de insingurare, de voluptatea comunicarii (Eu- Celalalt, Tu, Singur, Solitudine, Dialog). Lucrari precum La masa noptii, Lumina de inchinare, La luna evoca frisoanele unor solilocvii nocturne, cu rol introspectiv.

Pictorul conciliaza abil metafora discursiva cu cea vizuala. O atare conciliere nu diminueaza din relevanta fiecareia in parte. Dimpotriva. Inchegate in imagini familiare ori discret ambiguizate, ideea, gindul, sentimentul isi gasesc in reprezentare un aliat fidel, care le sustine expresiv si le fortifica semantic. Artistul iesean ne convinge inca o data ca limbajul artei nu este univoc; convertirea mutuala a vocabularelor, distilarea sau mixarea lor pot avea urmari nebanuite. Sustragindu-se calificarilor pripite si „canonizarilor" definitive, Constantin Tofan ramine in continuare un poet al imaginii, sedus de imprevizibile experimente si provocari.