Un psiholog de provincie

In tableta de saptamina trecuta am incercat un posibil portret, desigur, incomplet, al "imbogatitului recent". Consiliat de citiva colegi mai tineri, buni observatori si implicati social, am sugerat ca in aceasta categorie au intrat, in ultima perioada, unii reprezentanti ai mediului academic, orientati vizibil spre acumulare materiala, mai degraba decit spre acumulare spirituala. Am atins probabil citeva orgolii, am tintit bine de m-am trezit injuriat intr-un mod deloc academic. Cineva anunta triumfator ca m-a cautat pe Scholar Google si nu m-a gasit (daca tot vrea sa ma verifice prin Google, ii sugerez sa caute pe Google fr.) si ma eticheteaza "un psiholog de provincie". Ii multumesc, m-a asezat astfel intr-o distinsa companie, intre cei mai proeminenti psihologi din Romania. Psihologii de provincie au deschis directii noi de cercetare in Romania interbelica, au fost victime ale regimului comunist  si au rezistat, asa cum au putut, presiunii pentru anulare in timpul aceluiasi regim. Mentorii mei, ale caror portrete se gasesc in Sala Senatului Universitatii iesene si despre care am scris cu respect si dragoste, au fost niste psihologi si pedagogi de provincie, poate mai putin vizibili decit cei din Capitala dar mult respectati.

Ma simt dator, provocat in acest fel, sa-i prezint pe  acesti provinciali care mi-au fost modele. Sa incepem cu clujenii: Florian Sefanescu Goanga, cu un doctorat in Germania, la  W. Wundt, fondator al psihologiei experimentale in Romania, cel care a dat stralucire cercetarii psihologice la noi, a construit la Cluj un institut, o editura, o revista si in cele din urma o scoala. A fost un intelectual democrat si un rector de vocatie, constructor si intemeietor, asupra sa s-a comis un atentat  in timpul regimului legionar (trei gloante i-au perforat corpul), cu urmari pentru sanatatea sa (i-au trebuit patru luni pentru refacere). A cunoscut apoi si inchisorile comuniste, fiind incarcerat la Sighet  cinci ani, la vista de 69 ani. Nu numai atit, i s-a confiscat apartamentul din Bucuresti, i-au fost furate bunurile, i-au fost arse cartile, manuscrisele, corespondenta. Casa de la Cluj nu i-a fost restituita niciodata. Devastarea si incendierea bibliotecii e un act de barbarie care nu poate fi reparat niciodata. Motivul represiunii? A vrut sa formuleze un amendament la legea invatamintului care se pregatea in 1947, cerind ca politica sa se opreasca la portile universitatii. Fondatorul psihologiei experimentale in Romania, un psiholog de provincie. Nicolae Margineanu il impresioneaza pe profesorul sau,  Stefanescu Goanga, care-i propune un post de preparator cind era inca student in anul al II-lea, iar la 24 de ani devine doctor in psihologie. Profesorul il trimite intr-un voiaj de documentare in Germania. (Leipzig, Hamburg, Berlin, unde doi reputati profesori fac recenzia tezei sale de doctorat in reviste germane), iar la intoarcere  scrie un amplu raport din care s-a nascut masiva lucrare Psihologia germana contemporana (1930). In Franta i-a cunoscut apoi pe cei care au marcat evolutia psihologiei franceze, Pierre Janet si Henry Piéron. Obtine apoi bursa Fundatiei Rockefeller si incepe o noua etapa in formarea sa, lucreaza timp de doi ani cu cei mai reputati psihologi americani, i se propune un post acolo, dar prefera sa se intoarca in Clujul sau. S-a format si a cooperat cu cei mai importanti reprezentanti ai psihologiei germane, franceze  sau americane din toate timpurile, cu clasicii. Urmarea: a fost mai intii dat afara din universitate, apoi arestat si "anchetat" (adica umilit, batut, infometat). Rezista cu demnitate temnitei si iese viu (dar bolnav) dupa 16 ani si doua luni, reusind sa mai supravietuiasca tot pe atitia ani, sa lucreze si sa publice inca multe  lucrari. Invitat sa  scriu prefata unui volum de documente despre calvarul sau, Un psiholog in temnitele comuniste (Polirom, 2006), am putut afla, cu oroare, ca totul i s-a tras de la delatiunea unor colegi care au devenit apoi nume mari in cimpul academic clujean.

Despre viata si operele psihologilor ieseni am scris de mai multe ori, fie in reviste de specialitate, fie la aceasta rubrica. Am descoperit, in Arhivele CNSAS, dosarele celor mai importanti. Unii au facut inchisoare, toti erau urmariti, „incadrati" de informatori care raportau si cele mai nevinovate actiuni si ginduri ale acestora. Vasile Pavelcu a studiat la Paris sub indrumarea celor mai importanti psihologi ai epocii, intre care Pierre Janet, H. Piéron, H. Delacroix, A. Lalande, iar in timpul razboiului a semnat apelul intelectualilor romani catre Antonescu. Apoi a intemeiat o facultate de psihologie, sprijinindu-se pe doi tineri asistenti si prieteni, Petre Botezatu si  Ernest Stere. Dar facultatea a fost desfiintata, iar profesorul, care stia limba rusa, facuse scoala in Basarabia, in Imperiul Tarist, a fost dat la catedra de limba rusa. L-am descoperit cand am devenit student, la sfirsitul anilor cincizeci,  model pentru studentii si asistentii sai. In 1965 a publicat cea mai lucida si nonconformista carte de psihologie aparuta in timpul regimului comunist, Drama psihologiei, intens criticata si incriminata. La 85 de ani i se deschide un nou dosar de urmarire, se ascultau convorbirile din locuinta sa si telefonul, era vizitat de binevoitori care informau apoi. Petre Botezatu si-a inceput cariera ca psiholog, a fost asistentul lui Vasile Pavelcu si a ajuns conferentiar de psihologia copilului. Dar facea parte din grupul de tineri intelectuali de stinga, social-democrati, niste visatori, grupati in jurul liderului iesean, profesorul Al. Claudian. A fost arestat si internat in coloniile de munca din Delta, apoi la Onesti, unde a muncit pina la eliberare. Din dosarul sau rezulta ca muncea 11-13 ore pe zi. A functionat apoi ca psiholog la CFR, a scris lucrari de psihologie si a revenit la Universitate in 1957, la virsta de 46 de ani; dar la plata cu ora, preda acum logica. Fusese eliberat, dar era considerat inca periculos, pus sub urmarire si inconjurat de grija atenta a organelor. S-a izolat complet in casa, nu se mai ducea la nimeni dintre prieteni, nici nu-i venea aproape nimeni, decit intimii de altadata, ca profesorii Stere si Pascu de la Filarmonica Iasi. Il mai intilnea pe Claudian. Nota unui informator aminteste ca-l frecventa pe Vasile Pavelcu. Ca multi fosti universitari ieseni, un om de stinga, democrat autentic, animat de dorinta de a face bine, militant. Al. Claudian, filosof, sociolog si psiholog, poet si traducator, a fost bursier al statului francez, colaborind cu enciclopedistii Maxime Leroy si Henry Gouhier. Fusese apropiat de Dimitrie Gusti, participase la campanile echipelor monografice, i s-a propus o pozitie la Bucuresti, dar se simtea spiritual mai aproape de  Stefan Zeletin si Petre Andrei, de orientarea iesenilor spre sociologia generala si sociologia culturii. Un militant de stinga, condamnat pentru „participare in cadrul partidelor si organizatiilor burgheze pentru subminarea statului". Teoretician al conceptului de „eroare", facuse eroarea sa ramina in aripa Titel Petrescu, la ruperea Partidului social-democrat. Constat ca nu mai am spatiu pentru ceilalti ieseni, ca C.I. Botez, Ernest Stere sau Stefan Barsanescu, fostul meu coordonator la licenta. Nu mai am spatiu nici pentru al doilea soc, a doua lovitura data psihologiei, afacerea „meditatia transcedentala".

Am intrat in cimpul profesional mai tirziu, cind perioada stalinist-dejista se incheiase; iar la universitate si mai tirziu, in anii relativei destinderi. Cu toate acestea, desi am primit mai multe burse, in Franta si Italia, nu am putut pleca niciodata in Vest pina dupa 1989. Cind am ajuns pentru intiia oara la Paris si am cunoscut pe multi dintre psihosociologii importanti, am realizat ca e momentul unei relansari. Istoria  ultimilor douazeci de ani e istoria renasterii noastre. Se poate face ceva si incepind tirziu, chiar din provincie.