Vanitosii – o grupare

Un cuplu de prieteni, doctori, imi atrage atentia ca societatea noastra, in vesnica tranzitie – acum si exaltata, ipocrita si lipsita de masura – e mult prea coplesita de exemplare umane care ascund dupa  fatada nimicul din culisele lor sufletesti. Nu sint capabili de proiecte, de coerenta, de constructie, dar sint mesteri-invirtitori de sfori si aranjamente; nu-i intereseaza ceilalti, doar trufasenia lor viscoasa. Taraganeala noastra sociala linoasa (sau cirpoasa?) a devenit normalitate si a scos la iveala indivizi care intr-o societate normativa n-ar avea nici un spor. Sintem asaltati de o speta de vanitosi capabili sa sacrifice totul pentru a-si satisface nevoia lor irepresiva de ascendenta si de dominare. Vanitosul e un complexat, un frustrat care-si mascheaza insuficienta dupa morga, poza, statut  de cunoscator sau de om experimentat. Nu e specialist in nimic, e doar "propagandist", vinde sperante, iluzii, desertaciuni. Afiseaza insa o superbie gaunoasa, care poate inseala pe unii, dar pina la urma semetia sa fara acoperire plictiseste si indispune. Agaseaza. Stie in sinea lui ca nu are valoare, dar nu poate admite ca e mediocru sau chiar un nimeni si ataca tot ce i-ar putea sta inainte: logica vietii, ierarhiile sociale statornicite, normele de bun simt, gindirea   celorlalti, masura. Nu se sfieste sa "indrume" pe cei ce-i sint superiori, intelectual si moral, pe adevaratii profesionisti, de regula modesti si cu simtul relativitatii, nu se jeneaza de precaritatea sa.  Uneori e bun vorbitor despre nimic, gargaragiu; alteori nu stie sa vorbeasca, sa scrie, sa gindeasca coerent, dar dirijeaza pe altii. Si-i uraste pe cei care stiu si fac. N-are proiecte, dar desfiinteaza proiectele altora. Mai ales simtul masurii celorlalti il arde ca un fier rosu, ar sterge, daca ar putea, aceasta calitate umana din patrimoniul comun. Spera sa compenseze ceea ce ii lipseste prin falosenie, semetie goala, fudulie stearpa, infatuare scrobita, trufie. Suficienta lui iese insa prin toti porii, ifosele ii tradeaza gaunosenia, orgoliul il face adesea odios, mindria de a fi cineva nu este recunoscuta de nici unul dintre cei  despre care in sinea sa stie ca-l dispretuiesc. Si sufera. Sufera si ataca si mai cumplit. Nu-si mai poate stavili orgoliul, goliciunea cere satisfactie, de aceea e vindicativ.

Priviti-l, priviti-i cum se aleg – pe strada, in locuri publice, in politica, in adunari, intre semidoctii care le seamana, uneori in medii intelectuale, chiar in cimpul universitar – se disting prin  morga, pretiozitate, fatuitate, aere de specialist, falnicie goala, uneori prin ifose de  vedeta.  Ii place sa se prezinte in calitate de analist, comentator, indrumator social; alteori e politician in voga, adesea e sef sau doar mic sefulet care nu are ce cauta acolo unde a fost pus. Il gasim in multe postúri, totdeauna insa e inadecvat, distonant, deplasat, nepotrivit. Daca-i cumva „specialist" in ceva, atunci nu-i stai in cale, e maret, falos, grandoman, inchipuit, fumuros, intepat, scrobit, megaloman. Are si semne exterioare: haine de firma, pe care le poarta ca o toapa (cind se refera la femei, o colega din Bucuresti le numeste, generic, topet), semne distinctive (abtibilduri, ceasuri, bratari, butoni etc.), respira o superbie goala care tipa de te asurzeste (fostul meu profesor Stefan Barsanescu gasise o expresie plastica pentru un coleg fara idei: magnificus superbus). In tot ce face e excesiv, vrea cu tot dinadinsul sa frapeze, sa fie luat in seama. Vintura pleava, ca o morisca nealimentata. Face orice pentru asta: latra, hamaie, scheauna, rinjeste (ginditi-va la  strategia hienei), isi da poalele peste cap. N-are frina, nu se jeneaza si nu se indoieste de nimic; nu poate asculta, nu poate dialoga, stie numai sa atace. Insulte cu staif, imprecatii, golanisme, orice. Daca ifosele nu-i sint luate in seama, daca tifna nu are efect, daca e ignorat, atunci are o arma pentru a se face remarcat: maculeaza, minjeste, amesteca, trage pe toti din jur in mocirla lui morala. Il auzi adesea: toti am colaborat, toti am slujit sistemul, toti am fost membri. Fara deosebire, fara nuante, fara accente, toti sint ca el. Si repeta, insista, reia, uita ca a mai spus, poate gaseste ascultatori si adepti. 

Ce am scris mai sus ar putea caracteriza pe marii vanitosi, pe cei care au trecut barierele si au patruns deja in constiinta publica. Dar sint si micii vanitosi, mai abili, mai marunti, care n-au ambitii de promovare sociala larga, cei care vor doar sa domine in institutii si grupuri mici, in colective de munca sau de cercetare, in consilii, in catedre. Uneori acestia apartin tagmei intelectualilor, sint din categoria stiintificilor, tin de lumea creatorilor si formatorilor care eticheteaza si discrediteaza tot ce s-a facut pina la ei. Trasatura, la acestia, dar nu numai, are si o componenta de arivism social.

Cum ii recunoastem, insa, pe vanitosii la inceput de cariera? Care sint manifestarile prin care se remarca? Cea mai frecventa manifestare a vanitosului inca neafirmat este ca se ofusca  daca-i face cineva o sugestie sau o obiectie la ceea ce spune sau face. Numai el are dreptul la remarci. E gelos pe succesul altuia, minimalizeaza realizarile celorlalti, isi atribuie totdeauna prioritatea, confisca realizarile comune. E doar el, apoi ceilalti. Si stie sa strecoare veninul cu picatura.

Daca e o sarcina colectiva, isi asuma ceea ce e mai spectaculos,  partea care nu presupune munca penibila, repetitiva, sistematica. Sugereaza ca i se cuvine doar ceea ce e creativ, isi subliniaza tot timpul ascendenta sau superioritatea, neuitind sa sugereze incompetenta celorlalti, fara a o numi. Strecoara doar venin. Desigur, isi asociaza doi-trei aghiotanti, o grupare care poate deveni dominanta  si  care poate confisca pe ceilalti. Are simtul grupalitatii, al dominatiei.

Isi supraestimeaza rolul in orice realizare colectiva, el este totdeauna plus, ceilalti sint minus sau zero. Daca insa rezultatele sint mediocre, nu e niciodata vina sa, el a atras de la inceput atentia asupra erorilor de apreciere si de organizare.

El stie, sugereaza si celorlalti, ca va deveni cineva, ca va avea putere si distribuie deja beneficii viitoare, functii si pozitii de sistem, ca un sultan care poate face sau desface destine. Sperie pe cei slabi, atrage pe cei nesiguri, sadeste incredere in grupul de asalt pe care-l conduce. Nu apreciaza niciodata ceea ce s-a facut, trece sub tacere realizarile si constructiile celorlalti, sugereaza ca el va schimba, va reorganiza, va reface. Pentru inceput, invoca viitoare realizari colective, inspirate, desigur, de competenta si energia sa, insista chiar asupra realizarilor comune, pentru a-si asocia viitori adepti, stie uneori sa astepte pina cind va putea sa-si delimiteze "contributiile" personale si sa-si decupeze partea grasa care crede ca i se cuvine.

Sint vanitosii doar niste trufasi frivoli, niste laudarosi benigni care trezesc zimbete? Sau sint niste oameni fara etica, ce profita de bunul simt al celor din jur pentru a-i controla, pentru a-i sechestra? Niste condotieri? Despre o posibila tipologie a vanitosilor, alta data. Eu cred ca sint mai mult, sint niste bolnavi, niste structuri psihice accentuate, paranoide, scapate de sub (auto)control. Iar cind se unesc, pentru ca se recunosc si se aduna, pot deveni daunatori redutabili. Oriunde ii intilniti, nu-i lasati sa va prade, sa prinda putere si sa va  incalece. Experienta noastra sociala ne spune asta.