Viata de zi cu zi a „omului nou”

Am scris pina acum despre majoritatea cartilor lui Lucian Dan Teodorovici, de fiecare data lasind a se intelege ca autorul poate mai mult; volumul sau din 2009, Celelalte povesti de dragoste, ma indreptatea sa cred ca tinarul scriitor si-a atins maturitatea stilistica, urmind sa puncteze decisiv cu urmatoarele carti. Dupa cum o indica si titlul, noul roman al lui Teodorovici este romanul unui personaj. Fara trucuri narative, fara strategii postmoderniste, fara o preocupare stridenta de a deconspira permanent conventiile, aceasta este una dintre cele mai „clasice" carti ale prozei ultimilor ani. Una care mizeaza aproape exclusiv pe o poveste construita tacticos. Acesta este unul dintre cistigurile lui Lucian Dan Teodorivici in Matei Brunul: rabdarea. El a invatat sa construiasca in mod calm o poveste, cu amanuntele necesare, cu aspectele ei secundare care o fac vie. Intriga nu se mai precipita, ca in celelalte carti, catre un final voit paradoxal, ci capata consistenta si incita la o lectura din ce in ce mai curioasa.

Dar cine este acest personaj misterios, care e surprins, inca de la debutul romanului, intr-o ipostaza neclara? Matei Bruno, copilul unui industrias roman si al unei italience, este nevoit sa suporte, dupa o copilarie fericita in Romania, mai multe rupturi socante: mai intii, plecarea in Italia, unde refuza sa devina avocat si sa preia afacerile familiei, scolindu-se pentru a-si urma pasiunea: aceea pentru papusi. Atunci cind climatul politic din Cizma pare sulfuros, cind afacerile merg din ce in ce mai rau odata cu debarcarea lui Mussolini de la sfirsitul razboiului, tatal accepta sa-l trimita in patrie, profitind de vechea sa prietenie cu Lucretiu Patrascanu, actualmente ministru in guvernul comunist. Matei ajunge papusar la Teatrul Tandarica, profitind de protectia Elenei Patrascanu, sotia ministrului, scenarista la acelasi teatru. De aici incepe nebunia istoriei mari: odata cu caderea si apoi executarea lui Lucretiu Patrascanu, intra si Matei Bruno in moara sistemului represiv comunist: realizeaza toate acestea abia in ziua in care, dorind sa se intoarca in Italia pentru a participa la funeraliile tatalui sau, i se refuza plecarea. Marginalizat, realizeaza ca a devenit un prizonier intr-o inchisoare deocamdata extinsa, care este noua Republica Populara Romana, statul comunist. inchisoarea propriu-zisa, inchisoarea cea mica reprezinta urmatoarea fireasca etapa din viata sa.

Daca totul ar fi decurs insa atit de simplu si de linear in romanul lui Teodorovici, i-as fi reprosat banalitatea. Autorul gaseste insa o rezolvare: construieste intriga punind in paralel doua planuri: cel al prezentului (incepind cu anul 1959, cu Matei Brunul plimbind pe strazi o marioneta) si cea a trecutului, care relateaza aventurile personajului prin puscariile comuniste. Pe de o parte, Matei Brunul cel din prezent nu mai are, din cauza unui accident petrecut in puscarie, memoria ultimilor 20 de ani din viata sa, care sint recuperati, la nivel narativ, prin capitole ce le confrunta pe cele care il infatiseaza, amnezic si abulic, blind si increzator intr-un viitor incert, pe noul Matei Brunul. Bruno Matei devine Matei Brunul; vechiul om, lucid, agil, pasionat de arta manipularii marionetelor, traind in afara istoriei mari, devine un „om nou" sub presiunea acesteia. Nu metaforic, ci cit se poate de concret, caci el este subiectul unui experiment pe linia programului lui Makarenko.

Matei Brunul devine un om nou; sistemul profita de faptul ca mintea sa este tabula rassa si incearca sa sadeasca in ea doar valorile noii lumi. Iese un individ schematizat, mult mai asemanator cu marioneta de care se ataseaza decit de omul intreg care fusese. Gindirea sa este una saraca, lipsita de nuante. Cum Eliza i-a citit tot felul de carti comuniste si l-a dus la filme propagandistice, modelul sau este cel al eroului comunist, gata oricind sa se sacrifice pentru binele celorlalti; nu doar ca Brunul traieste rusinea de a fi fost, in trecutul pe care nu il mai constientizeaza, un dusman al poporului, dar el simte un autentic entuziasm cind vine vorba de a plati, permanent, pentru greselile acelui trecut, chiar daca este strain de el. Dialogurile sale interioare denota o gindire de mancurt, reductionista, fara sesizarea nuantelor, fara capacitatea de a mai emite dubii; atunci cind i se spune ca trebuie sa paraseasca teatrul de marionete pentru a munci, concret, pe santier, pentru a construi viitorul socialist, el accepta, desi usor ezitant, acest scenariu. Individul incepe sa deprinda noile ticuri induse, intr-un experiment cinic: cei de sus, prin intermediul tovarasului Bojin, se gindesc sa valorifice amnezia lui Matei Brunul; uitarea ultimilor 20 de ani din viata (mai mult de jumatate, si anume cea constienta, in care se sedimenteaza valorile, principiile si se cristalizeaza spiritul critic) reprezinta un avantaj: un asemenea material uman poate fi modelat; Makarenko putea fi aplicat acum fara impedimente, fara efortul de a „reeduca" omul vechi. O singura problema intervine: desi credibil, un astfel de personaj nu este insa foarte atractiv in plan literar. De aceea apreciez rabdarea scriitorului de a nu-i pune in seama ginduri extravagante, care sa ritmeze naratiune, dar care ar strica logica personajului.

Exista un moment in care Brunul pare a pricepe ca a devenit cobaiul unui experiment pervers, cind are dubii, cind i se naruie credinta in singurii sai „prieteni", securistii care ii controleaza destinul, la fel cum marionetistul controleaza viata papusii: Bojin si Eliza. De aceasta din urma se si indragosteste, fata de celalalt simte recunostinta, vinovatie si prietenie. Insa decizia sa finala, refuzul de a pleca „dincolo", catre Italia in care se afla trecutul sau, echivaleaza cu o renuntare la propriul trecut, cu tot misterul sau, in favoarea prezentului. Matei Brunul refuza sa redevina Bruno Matei. „Omul nou" este mult mai trainic decit cel vechi, care nu se poate regasi pe sine.

Romanul lui Lucian Dan Teodorovici (fata de care am si unele rezerve, pe care mi le-am exprimat intr-o cronica ce sta sa apara in „Viata romaneasca") este o poveste infioratoare a unui personaj care, trecut prin incercarile istoriei mari, devine el insusi dintr-un papusar o marioneta. Matei Brunul este un personaj asupra caruia sint puse cam multe astfel de experiente (chiar daca majoritatea neconstientizate); semanind prea mult cu o marioneta, el risca sa devina intr-o prea mare masura „exemplar", avind sarcina ingrata de a ilustra o teza si un procedeu: comunismul schimba radical pina si firea umana, modelind intr-un material uman „omul nou", debarasat de un trecut periculos prin scoriile sale valorice.

Oricum, Lucian Dan Teodorovici a promovat, cu Matei Brunul, in prima liga a prozei postdecembriste.