„Vidul singuratatii”

Decupez din doua scrisori, expediate in 1985 de catre academicianul Vasile Pavelcu: "Nu este cazul sa mai  repet despre vidul trait al singuratatii… Imi mai flutura cite o idee in constiinta, dar nu mai sint capabil decit sa fac cite o insemnare si sa ma refugiez in trecut" (scrisoare catre Ecaterina Bagdasar); "Aveti darul de a scoate pe cititor din cenusiul asfixiant, introducindu-l in lumea viselor si sperantelor" (scrisoare catre Cella Serghi, care-i trimisese cartea sa "Pinza de paianjen"). Profesorul intrase in iarna vietii si, desi publicase de curind o carte de sinteza despre personalitate si contribuise activ la organizarea celor patru volume ale tratatului de psihologie al Academiei, desi era vizitat zilnic de citiva prieteni statornici, mai virstnici si mai tineri, traia din plin singuratatea si izolarea. Deprimarea ii era accentuata si de unele incercari, pe care le suporta cu discretie. Se bucura de orice vizita, deschidea casa oricui il cauta, dar aceasta atitudine avea sa-l coste. Povesteste doamnei Bagdasar: il cauta un tinar inginer care voia sa scrie o lucrare despre personalitate, il consiliaza sa inteleaga problema si dupa plecarea acestuia constata ca i-a disparut carnetelul cu adresele si telefoanele prietenilor. "Ma conving de adevarul Vioricai (doamna Pavelcu) ca sint un naiv, increzator, peste masura, in oameni, primesc pe oricine, cu totala incredere in sinceritatea acestuia..". "Inginerul" era bolnav, crede batrinul psiholog, de i-a subtilizat carnetul. Nu stia atunci ca era deja un "obiectiv" si ca se deschisese un dosar de urmarire pe numele sau, dosarul "Filosoful". In acest dosar am gasit copiile scrisorilor din care am citat, alaturi de altele, de la si catre fosti prieteni, cunoscuti, rude. In decizia organelor de a deschide acest dosar  se invoca faptul ca Pavelcu ar fi fost membru YMCA si membru al fracmasoneriei, amanunte pe care le stia toata lumea, secretul lui Polichinelle. Membri YMCA, o organizatie a solidaritatii si intrajutorarii, fusesera mari personalitati din Romania, intre care Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, George Enescu, Gala Galaction si multi altii, exista si o filiala puternica la Iasi, dar organizatia fusese interzisa in  1947 de noul regim, iar unii  dintre membrii de marca au fost intemnitati. Despre rolul masoneriei se stie astazi destul, Pavelcu fusese cindva unul dintre ei, cum erau multi dintre profesorii de la universitate sau scriitori din Iasi. Nu facea din asta nici un secret. Ce mai puteau afla acum de la el? Dar odata deschis dosarul, se alcatuieste un plan de urmarire, actiune halucinanta, daca o privim cu ochii de acum. I se deschide corespondenta, i se asculta telefonul, sint acreditate doua surse, „Stefan" si „Filatelistul", sa-l frecventeze si sa raporteze cine-l viziteaza, ce se discuta, ce ginduri are. Tot anul 1985 a fost supus acestui tratament. In timpul acesta, Vasile  Pavelcu primea o masa pe zi de la cantina comunitatii evreiesti si o completa cu ce-i mai aduceau fostii colegi mai tineri, cind veneau in vizita. „Obiectivul" era un batrin izolat, de 85 de ani!

In iunie 1986 se decide intensificarea actiunii, folosirea mijloacelor TO, tip IDEB (aceasta "tehnica operativa" moderna, mi s-a explicat, nu e doar ascultarea telefonului, ci si introducerea unor senzori prin reteaua electrica). Se hotaraste organizarea unui "moment operativ", precizindu-se ca obiectivul locuieste singur si i se aloca si un nume de cod: "Pavel". Planul e pe cit de simplu, pe atit de murdar. Se cere aprobarea sumei de 200 lei pentru a se cumpara alimente care sa-i fie oferite profesorului de catre sursa Stefan, elaborindu-se pentru acesta un plan de discutie, si se monteaza un aparat de ascultare, "camuflat" intr-o geanta. Iata, in rezumat, "redarea momentului operativ din ziua de 10 iunie 1986": sursei i se inmineaza geanta cu alimente in valoare de 200 lei si i se fac unele precizari (instructajul i s-a facut inainte). "Momentul" a durat doua ore si jumatate. Atunci cind a intrat Sursa, Obiectivul era singur, servea masa. Se schimbta amabilitati, Pavelcu il intreaba despre locul sau de munca, isi amintesc impreuna de anii de studentie (Stefan fusese deci studentul profesorului). Sursa il informeaza ca au acum opt teme de cercetare la care lucreaza toti. Cum asa, se mira profesorul, v-au fost impuse de sus? Da, zice, vizitatorul, de la minister, de la Academie, si se lamenteaza apoi ca e multa birocratie, multe hirtii, se tine seama si de numarul de pagini redactate. Si cu ce te mai ocupi?, este amabil obiectivul Pavel. Ma ocup de familie, de stiinta, de tema de cercetare. Stii – i se confeseaza Pavelcu – sint unii tineri care scriu asa fel incit sa nu fie intelesi de nimeni, dar "nu sint de profunzime". Desigur, "stiinta marunta la metru", il aproba sursa. Pavelcu are acum o reflexie care denota ca nu stia sa se apere si nici nu banuia ca trebuie sa o faca: „Dupa cite se pare, este o criza, dar sper ca nu va dura mult".

Discutia este intrerupta de venirea unui alt vizitator, Margareta Perevoznic, maestra de sah (Margo, in limbajul sofisticat al celor ce-l urmareau pe Pavelcu). O intilnisem de mai multe ori pe doamna Perevoznic, fosta campioana, atunci antrenor de sah la Scoala 22 din Tatarasi, cu performante deosebite. O fiinta inteligenta, agreabila, avea o conversatie care te sustinea  psihic prin optimismul ce-l degaja. Credea in puterea creativitatii si dovedise ca nu degeaba. Venirea sa neasteptata a cam stricat „momentul", individul n-a mai putut sa-l descoasa pe profesor, iar "raportul" sau nu mi se pare cel al unui om satisfacut de munca sa. Dimpotriva, banalitati, lucruri stiute de toti, ba chiar omiterea multor altora pe care nu avea cum sa le afle sau banuiasca. Dintre cei apropiati lui Pavelcu – scrie – sint Mihai Gheorghe, lector la Institutul Politehnic, „un fel de animator al unui club al expeditiilor pedestre" care a facut in anul 1985 o expeditie in Vestul Europei. "Alta persoana mai apropiata este conf. dr. Adrian Neculau, de la Facultatea de istorie si filozofie a Universitatii". Si, bineinteles, Margareta Perevoznic, "care a insistat sa o insotesc cind a plecat" (n.n. – eu cred ca doamna si-a dat seama ce se intimpla). Dar Sursa n-a dat curs invitatiei, vrind sa mai ramina si sa stabileasca o alta intilnire, cind  Pavelcu poate fi gasit singur. Motivul noii vizite ar fi fost "redactarea in comun a unui volum de memorii si de ginduri ale sale". Convorbirile ar trebui sa fie inregistrate pe banda de magnetofon, sursa va veni cu un aparat al institutiei. In final mai informeaza ca "profesorul e la curent cu tot ce se intimpla, desi nu iese din casa. Probabil ca informatorul sau e Mihai Gheorghe, ceilalti vin rar pe la el". Aici se insela, venea des un domn care-i va fi alaturi pina la sfirsit, distinsul avocat Gorgos, prieten fidel, si Costica Logofatu, colegul meu de facultate, care locuia in apropiere si care l-a ajutat, impreuna cu sotia sa, doctorita, in momentul in care a fost internat in spital si dupa aceea. Veneau si altii, dar vizitatorul inoportun nu avea cum sa-i stie.

Epilog: dosarul e subtirel, nu contine alte piese, nu aflam nici ce masuri s-au luat dupa "moment", nici cum a mai continuat actiunea.  Dar in toamna, la sustinerea tezei de doctorat a colegei noastre mai tinere Luminita Teodorescu (Iacob), profesorul Pavelcu era destul de dificil de inteles, se repeta, vorbea "circular". Nu peste mult timp a facut un accident cerebral care l-a indepartat si mai mult de lume. Nu mai vorbea, dar intelegea tot ce se intimpla. Gesturile ii erau elocvente, bucuria revederii si-o exprima cu o fervoare greu de descris. A mai trait inca vreo citiva ani, pina in iarna lui 1991. Eram la Paris, era prima mea iesire in Vest si, vizitindu-l pe Didier Anzieu, un psihosociolog de notorietate, aflat si el la apus, i-am povestit despre mentorul meu, care fusese elev al profesorilor H. Delacroix si A. Lalande (1925-1927), frecventase cursurile lui H. Wallon (la Sorbona) si Pierre Janet, H. Piéron si E. Gley, la College de France, iar la spitalul de psihiatrie St. Anne a fost indrumat de profesorul Georges Dumas. "Asta pentru noi este istoria psihologiei, stimate coleg, nimeni nu mai stie despre acesti inaintasi ai nostri, notati tot ce v-a spus maestrul", m-a indemnat.

Cind m-am intors, Profesorul nu mai era. Un amfiteatru al Facultatii de psihologie ii poarta astazi numele. Iar tristetea mea, cind scriu aceste pagini, nu are margini.