Violenta fondatoare

Secolul trecut a fost marcat de o trasatura care l-a singularizat: a justificat si institutionalizat violenta, a transformat agresiunile colective in acte de reparatie, a ideologizat distrugerea (unor clase, rase, grupari umane), prezentind-o ca pe o actiune rationala si morala. Ceea ce e mai grav este ca violenta privata, opera cindva doar a unor indivizi sau grupari restrinse, a devenit, prin contagiune, violenta colectiva si s-a prelungit in viata cotidiana, ca un mod de viata natural, uniform si plictisitor, standard al existentei si moralmente neamendabila. Iar in secolul care a inceput violenta a devenit si mai comuna, si mai prozaica, un comportament obisnuit. Viata moderna pare sa se desfasoare intr-un ritm autodestructiv perfect coerent, scotind la lumina traumele si frustrarile lumii contemporane: tendinte de a neantiza pe cei diferiti si practici de nimicire elaborate stiintific, ascunse o vreme de teama penalitatii morale. Violenta ascunsa, disimulata, mascata, practicata in tenebre a devenit de un timp o afacere legala si fireasca. Produs al complexelor personale si colective, fiica a luptei pentru supravietuire, mama a dorintei irepresibile de dominare, violenta a capatat drept de cetate.

Observam de o vreme ca violenta face regulile, ne-a prins in plasa ei si nu putem scapa, s-a instalat ca la ea acasa in viata noastra. A tensionat relatiile interpersonale, a instaurat raporturile de constringere ca singura norma de politica institutionala, a justificat inegalitatile, a instituit primatul fortei in ierarhizarea indivizilor. Toate straturile de civilizatie, cladite in secolele anterioare, s-au topit in fata cultului autoritatii banului, pumnului si injuriei. Aceste trei ingrediente ale puterii se articuleaza astazi perfect. Garnisite de insolenta atotstapinitoare a celor ce au luat in gestiune pozitii ce le-ar fi fost inaccesibile fara recursul la violenta, instrumentele puterii actioneaza asupra cetateanului de rind; sintem dominati de indivizi care nu stiu sa uzeze de atuuri precum inteligenta, cuvintul, bunul-simt, preceptul moral. O dictatura a incapacitatii s-a intins ca o pecingine peste plaiul mioritic. O violenta fondatoare croieste si balizeaza un nou curs vietii noastre sociale.

Literatura clasica distinge intre violenta privata (accidente, loviri voluntare, violuri, asasinate) si violenta  colectiva departajata in doua mari categorii: violenta cetatenilor contra puterii (terorismul, revolutiile) si violenta puterii contra cetatenilor (terorismul de stat). Daca privim evolutia societatii noastre, vom constata insa ca unii au combinat violenta privata cu cea colectiva. Adesea complexati si neputinciosi, macinati de ura impotriva celor care au realizat ceva, au transformat in rafuiala institutionala otrava inimii lor. Ma refer la cei care si-au anexat statul pentru a-i lichida pe cei ce s-au remarcat prin faptele lor. Am la indemina un exemplu care ne poate lamuri asupra acestei chestiuni. Azi, 1 Decembrie, cind aniversam 90 de ani de la Unire si-i comemoram pe cei care au infaptuit-o, se vor infige in fata, ca reprezentanti ai natiunii, unii dintre cei ce coboara direct din gruparea care a exterminat Elitele Unirii. Personalitatile care au contribuit la Marea Unire au fost rind pe rind arestate si condamnate, o mare parte au murit in inchisori, altii au iesit, dar au ocupat pozitii sociale periferice dupa aceea. Au „scapat" doar aceia care apucasera sa moara sau cei care se gaseau in strainatate. Scriitorul Romulus Rusan a  publicat acum citeva zile, in revista „22", un prim inventar al acestui veritabil genocid al adevaratelor elite. Organizator al Marii Adunari de la Alba Iulia si presedinte ales al Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu a fost intemnitat si ucis la Sighet, dupa ce fusese condamnat, la virsta de 75 de ani, la temnita pe viata. Episcopul Iuliu Hossu, cel ce a citit la Alba Iulia Proclamatia de unire cu Tara, a petrecut douazeci de ani prin diferite inchisori. Silviu Dragomir, secretar al Marii Adunari Nationale de la Alba, profesor la universitatea din Cluj, membru al Academiei, a fost internat fara proces, timp de doi ani, tot la Sighet, apoi a fost codamnat la alte 60 de luni si a fost eliberat numai datorita Conventiei de la Geneva. Ioan Lupas, demnitar in Consiliul Dirigent, presedintele sectiei de istorie a Academiei Romane, a avut aceeasi soarta. Bucovineanul Ion Nistor, membru al Comitetului de organizare a Adunarii Nationale de la Cernauti, care a hotarit unirea cu Romania, rector al Universitatii din Cernauti, director apoi al Bibliotecii Academiei Romane, a avut acelasi destin. Si tot asa Mihai Popovici, demnitar in Consiliul Dirigent, fruntas al Partidului National Taranesc. Pantelimon Halippa, presedinte al Sfatului Tarii de la Chisinau, ministru in mai multe guverne si membru corespondent al Academiei, a fost intemnitat la Sighet, predat apoi sovieticilor, readus in tara si reincarcerat la Aiud. Un alt promotor ardelean al Unirii, Aurel Vlad, fost ministru si fruntat PNT, a fost intemnitat la virsta de 75 de ani fara forme legale si a murit la Sighet in 1953. Dupa deces, a fost condamnat la 60 de luni de inchisoare. Sever Bocu, cu studii inalte la Viena si Paris, promotor al cauzei nationale in Banat, fost deputat in Parlamentul Romaniei, e incarcerat la Sighet la virsta de 76 ani si moare dupa un an. Onisifor Ghibu, demnitar in Consiliul Dirigent, doctor in filosofie si pedagogie la Jena, profesor la Universitatea din Cluj, fondator al pedagogiei din Romania, membru corespondent al Academiei, a fost arestat de doua ori. Dupa aceea, a lucrat pe la diferite scoli speciale, in obscuritate. I-am publicat unele scrieri in reviste academice la Iasi, aduse de fiica sa acum un sfert de veac. Iosif Jumanca, fruntas al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru in Consiliul Dirigent, pentru ca s-a pronuntat in 1921 impotriva aderarii partidului sau la Internationala a III-a, a fost intemnitat si a murit la Jilava in 1949. Si lista nu s-a incheiat, au «beneficiat» de aceleasi tratamente doctorii Emil Hatieganu si Iuliu Moldovan, intemeietori de scoli prestigioase de medicina, juristul Sever Dan, istoricul Alexandru Lepedatu si altii. Unii dintre ei au murit in inchisori si nu li se stie mormintul, in schimb, au cazier judiciar inca; nimeni nu a elaborat o lege prin care pedepsele politice sa fie declarate nule. Fruntasii Unirii sint tot condamnati politici.

Cind scriu aceste rinduri nu stim inca cine vor fi fruntasii vietii noastre politice care isi vor lega prezenta de numele celor invocati mai sus. Dar sint sigur ca vor fi si descendenti ai partidului si doctrinelor care au legitimat exterminarea lor. Si nu se vor sfii. Unii au primit deja, probabil, votul natiunii.

In fond e o chestiune de decenta: e o societate normala aceea in care urmasii declarati ai celor care i-au stirpit pe unionisti sa vina acum sa-i sarbatoreasca? Dar de unde decenta?