Yin/Yang (I)

Despre Tudor Arghezi nu se poate spune ca, in lunga sa tinerete creatoare, a fost prea generos cu confratii. Este cunoscuta reticenta – pina la impolitete – cu care l-a primit si l-a „expediat" pe Ion Barbu, venit la el in „Martisor" spre a-i solicita o carte cu autograf. Cu toate acestea, cam in acelasi timp, Arghezi ii aducea un adevarat elogiu – cui credeti? – lui M. Codreanu, caruia ii aparuse o noua culegere de sonete. Zice Arghezi: „M. Codreanu e discret ca un suis de munte si ascuns ca o candela de aur. Si sta la Iasi, ca biserica Trei Ierarhi, credincios, cu staruinta pamintului de nascare, ca Sfintul Mormint, Palestinei (…) Poetul si-a supus inspiratia ca unei dogme si el a putut sa dea limbii romanesti in dar cele mai lapidare stihuri".

…Ma gindeam ca si Gheorghe Grigurcu sta la Tirgu Jiu – ca o Coloana fara de sfirsit? ca o Masa a tacerii? ca o Cina de taina? Oricum, si el a dat – da – limbii romane „cele mai lapidare stihuri", fara a mai vorbi de cronicile literare, comentariile, portretele, exegezele, aforismele, maximele, cugetarile, umanioarele, paginile de jurnal, fulguratiile, incantatiile, imprecatiile pe care le aflam inser(i)ate in mai toate revistele. Ebulitia lui Grigurcu este impresionanta si surclasanta, cu atit mai mult in vremuri ceva mai vechi, cind personajul era aproape la fel de itinerant ca Valentin Tascu (cu care si-a disputat, o clipa, „primaria" literara a Amarului Tirg), participind la colocvii si solilocvii de pe tot cuprinsul patriei, ca te si intrebai: cind mai apuca a scrie? Asa l-am si cunoscut, cu, vai!, vreo patru decenii in urma, la „Zilele culturii calinesciene" de la Onestii ce primisera odioasa porecla „Orasul Gheorghe Gheorghiu Dej". O fotografie, miraculos pastrata, imortalizeaza acel moment colocvial. Spiritul polemic al lui Grigurcu, surdinizat in presa scrisa, se afla, la astfel de reuniuni, in largul sau. Si nu-si lua decit tinte inalte. Se duela, precum Ion Caraion, cu crinii lirici ai generatiei sale (Nichita, Sorescu, Ion Gheorghe s.a.), carora le ciobea statuile prea slefuite, si, cu o voluptate neistovita, cu „monstrii" criticii si ai istoriei literare (Cioculescu, Piru, Ciopraga, Zaciu, Simion), pe care ii contrazicea, pe cit de torential, pe atit de impecabil in logica argumentelor. Era o suprema placere intelectuala sa-i asculti… si chiar sa-i inciti.

Disputele, in genere, erau urbane si academice, dar, probabil, alte imponderabile facusera ca (la un Festival „Bacovia", de-un exemplu) Piru sa-l ignore pe Grigurcu. Stam, impreuna cu alti scriitori, la o ora tirzie din noapte, in holul hotelului, la o degustare prelungita, nu atit de vinuri, cit de cozerii, in care Piru era de-a dreptul fermecator. Grigurcu deambula prin hol, ar fi vrut si el – si noi – sa participe la colocviu, dar, cum relatiile dintre cei doi inghetasera… Pina cind s-a hotarit si s-a apropiat de masa: „Va salut, domnule profesor!", a graseiat el, mai ceva ca un frantuz. Piru l-a privit, de jos in sus, jucind surprinderea de a-l vedea acolo: „Dumneata, domnule Grigurcu, ma saluti numai in provincie, in capitala ma ignori…". Si asa a inceput o amuzanta, pentru noi, munca reciproca de lamurire: Piru sustinea ca, intilnindu-se pe o strada din Bucuresti, Grigurcu nu l-ar fi salutat; acesta o tinea ca, dimpotriva, l-a salutat, dar profesorul nu i-a raspuns… In scurta vreme, spre bucuria noastra, au ajuns la ciocniri de pahare si de vorbe, in care amindoi erau stralucitori si impresionant de rezistenti. Cu precizarea ca Profesorul nu se imbata niciodata si, indeobste, ii „culca" pe toti, pentru ca, a doua zi, la prima ora a programului, sa apara in cea mai buna forma, in timp ce cei care i-au fost convivi nocturni umblau ca somnambulii…     

Intr-o serie de interogari, lansate intru conturarea unui portret al artistului din Amarul Tirg, poetul Adrian Alui Gheorghe incearca a-l pune, provocator, pe Gheorghe Grigurcu in conflict cu el insusi. „Cum il influenteaza criticul pe poet, cum il incurca poetul pe critic? Cit rau face poezia criticii lui Gheorghe Grigurcu? Cit ajuta critica poezia lui Gheorghe Grigurcu? Cind Dumnezeu va face bilanturile sale, tirziu de tot, pe cine va pune in dreapta sa, pe poetul Gheorghe Grigurcu sau pe criticul cu acelasi nume?". Primelor doua interogari cred ca numai cel implicat le-ar putea raspunde. Presupun ca poetul nu e „influentat" de critic, cele doua creatii fiind de sex opus. Daca il incurca? Probabil ca da: in momentul cind criticul tocmai vrea sa scrie una din sclipitoarele sale exegeze sau polemici, hopa! Poezia incepe sa-l bata la cap, intii timida, sfioasa, apoi din ce in ce mai vehementa, pina cind criticul, neavind incotro, ii deschide, se deschide el insusi unei aventuri a cuvintelor, pe care doar cu aceasta Muza poti a o avea total si plenar. Mi-amintesc si acum ce impact a avut volumul lui Grigurcu, de debut in poezie, Un trandafir invata matematica, aparut in 1968, in colectia „Luceafarul", cea rivnita de toti poetii tineri. Este unul din titlurile simpatic socante, care se imprima instantaneu in memorie – si care il ridica dintr-odata pe autor la gradul de poet. Mai apoi, prin ani, poetul si criticul au mers impreuna, yin si yang, intuneric si lumina, feminin si masculin, revelindu-si alternativ candorile, umorile, sudorile, aporiile, intr-o creativitate arborescenta si concupiscenta, miraculoasa, ai zice, daca te gindesti la faptura din care irupea, aproape imponderabila, gata – se parea – in orice clipa sa se pulberizeze…

Aproape toata lumea literara intrevede in Grigurcu cel mai bun critic de poezie pe care il avem, nomber one intr-o familie de spirite  din care mai fac parte (as zice) Ion Caraion, St. Aug. Doinas, Victor Felea, Ion Pop, poeti asadar, care privesc spatiul dinlauntru, cum zicea Henri Michaux si cum il cerceta ValeÌAAry. Ii sta aproape, dintre criticii puri, ca fervoare a comentariului, Dan C. Mihailescu, cu amendamentul ca DCM nu scrie despre poezie, iar Grigurcu nu-si priveste narcisistic cronicile… Ca si actul poetic, actul critic la el e o ardere de tot, cel care scrie, in reviste si in carti, despre Poeti romani de azi, despre Existenta poeziei si realizeaza cea mai plauzibila panorama critica de Poezie romana contemporana, fiind singurul critic-artist, dupa G. Calinescu.  Incontestabila lui autoritate in domeniu face ca orice poet asupra caruia se apleaca si isi aplica luxurianta decriptarii sa simta ca i-a pus Dumnezeu mina-n cap. O cronica a lui Grigurcu, de intimpinare, inseamna, invariabil, o cronica de consacrare.