Caută 
1 MIN
Datorită prestaţiei neconvingătoare a istoricilor în forumul public, au proliferat două versiuni opuse, atât în rândul publicului intelectual, cât şi în cel mai puţin educat. S-a văzut şi la alte case.
Că istoria este o monedă cu valoare fluctuantă e deja un truism. Au contribuit la aceasta istoricii înşişi, prin mesajul de mobilizare a cunoştinţelor şi conştiinţelor, întru edificarea unui ansamblu relativ coerent, demn de a fi pus să slujească mereu altor năzuinţe, ce nu ne-au lipsit. Istoricii s-au străduit să fundamenteze idealurile comunităţii, plasându-se astfel chiar în magma evenimentelor şi asumându-şi militantismul ca pe o modalitate sine qua non în exercitarea profesiunii. Abia mai nou a apărut, prin aglutinări postmoderne, specia istoricilor care profesează exerciţiul intelectual gratuit, plasat dincolo de presiunea prezentului. Deşi năzuinţa este mai veche, ea nu a reuşit să se constituie într-o orientare dominantă, pe de o parte datorită presiunii istoriei, care nu ne-a oferit răgazuri prea generoase, pe de alta datorită publicului consumator de istorie, care n-a gustat versiunile intelectualiste, fundamentate pe transplantul unor idei de import. Cel mai adesea, istoricii au înţeles corect că nu suntem o cultură mare, că moştenirea trebuie protejată în faţa presiunii/ agresiunii modelor/ modelelor străine, iar aceasta incumbă un coeficient aproape obligatoriu de militantism şi, până la un punct, de adecvare la imaginarul colectiv privind istoria. Istoricii care au profesat versiunile radicale ale supralicitării semnificaţiei istoriei ori, pe versantul opus, ale demitizării, au eşuat negreşit, în vreme ce aceia care au căutat calea negocierii, au avut mai mult succes. Negocierea a încercat să pună în acord adevărul istoriei cu aşteptările publicului. Din perspectivă intelectuală, această filosofie este amendabilă, însă din cea naţională – adică realitatea pregnantă a ultimelor două secole – ea este perfect validă. Europeniştii ne vor reproşa că perspectiva este anacronică, în vremurile postmoderne şi că ingredientele naţionale împietează cunoaşterea autentică. Unii vor fi poate uimiţi să-l evoc pe Eminescu în context. Dar o voi face de dragul unei idei la care continui să subscriu. Spunea poetul: dacă existenţa statului român nu ar atârna atât de mult de realităţile internaţionale (atunci, ca şi acum n.n.), am putea să ne spargem capetele în dispute interne. Dar România nu exista nici atunci, cum nu există nici astăzi, doar prin realitatea voinţei Puterilor. Ea există mai ales prin buna întrebuinţare a ţării de către noi înşine, adică prin rânduială temeinică, prin muncă şi nobil idealism.
Datorită prestaţiei neconvingătoare a istoricilor în forumul public, au proliferat două versiuni opuse, atât în rândul publicului intelectual, cât şi în cel mai puţin educat. S-a văzut şi la alte case. În domeniul religiei, acolo unde intervenţia teologilor a fost modestă, a înflorit superstiţia. Am în vedere categoria publicului care înţelege să colporteze fie o imagine mitică, romantică şi constant eroică, fie una minimalizatoare, demitizantă ori chiar nihilistă, asupra istoriei noastre. Eşti frapat să constaţi că oameni educaţi nu ezită să asume un radicalism maniheist. Pentru unii, trecutul este un exerciţiu eroic la foc continuu. Greutăţile ne-au înnobilat, Dumnezeu ne-a ţinut aproape de dreapta credinţă, ţara ne-am apărat-o în ciuda vitregiilor, iar noi, în concluzie, existăm împotriva voinţei tuturor. De cealaltă parte, criticiştii (sau criticaştrii, după caz) nu văd în români un ciorchine de calităţi, ci lipsa solidarităţii şi alte păcate nemărturisite, precum delăsarea, bizantinismul ori deficitul de seriozitate şi perseverenţă. Mai exact, versiunea demistificatoare, autoflagelantă şi pesimistă. Nu suntem mai nimic în economia istoriei mari, nu avem calităţi demne de năzuinţe, iar împlinirile au fost doar un cadou al împrejurărilor favorabile. Noroc românesc. I-am întâlnit adesea pe adepţii celor două versiuni. Nu vreau să mă delimitez abrupt nici de unii, nici de alţii. Nu-mi propun să fiu profesor de metodă. Nu exclud din economia versiunii criticiste, rolul frustrărilor generate de neîncrederea în prezentul decăzut, care se răsfrânge (se putea altfel?) şi asupra trecutului. Nu exclud nici neconvingătoarea gestiune a istoriei recente, datorită imixtiunii politicii curente. Cum nu minimalizez nici rolul versiunilor protocroniste, tracomane, neoromantice etc, în legitimarea – per a contrario – a imaginii nihiliste. Pentru o parte deloc neglijabilă a publicului, istoricii par să fie nişte funcţionari obedienţi, care execută ordine oculte. Între ţintele istoricului, acest public foarte numeros, deşi inform, nu poate să lipsească.
Mihai Dorin este conferenţiar doctor în cadrul Catedrei de Ştiinţe Socio-umane a Universităţii Tehnice “Gh. Asachi”, Iaşi.
