Democraţia şi alte ~craţii

Privit prin lentila etimologiei, termenul democraţie înseamnă putere (gr. kratos) a poporului (gr. demos). Se ştie că democraţia românească din ultimul veac are o istorie fragilă şi controsionată, din moment ce toate regimurile autoritare şi-au anexat în chip demagogic această emblemă, proclamându-se drept regimuri democratice. De pildă, în scriptele oficiale, regimul comunist era considerat culmea democraţiei. O culme a lipsurilor şi constrângerilor pe care cei ce au trăit-o nu ştiu să o explice suficient de convingător celor ce n-au trăit-o.

După 1990, când power to the people s-a propăşit la noi odată cu blugii Pyramid, guma de mestecat Ülker şi pantofii de sport Adidas Torsion, democraţia s-a instalat nu numai în economia de piaţă (mai ţineţi minte parfumurile anilor sălbatici ai liberalizării preţurilor?), ci şi în activităţile langajiere.

Nu mi-a ieşit din minte entuziasmul cu care mulţi dintre lingviştii români ai anilor ’90 au lucrat la colectarea de „creaţii lexicale”, culese mai cu seamă din presa vremii şi din vorbirea străzii. Cititorilor care sunt mai puţin în temă cu această activitate deloc preţuită aşa cum s-ar cuveni, le recomand să răsfoiască micul, dar interesantul dicţionar al lui Dorin Uritescu, De la chioşcari la vesternizare. Aşa vor înţelege, poate, mai bine că fiecare epocă are, în planul limbii folosite zilnic de vorbitori, miresmele şi duhorile ei.

Nu cred că greşesc foarte mult dacă apreciez că în prima parte a elasticului deceniu 1990-2000 a fost vremea (i)adelor. Prin –(i)adă, sufix de origine greacă pătruns în limba română din franceză, s-a creat o modă lingvistică şi s-au etichetat multe beteşuguri şi năravuri româneşti. Unii dintre noi au fost martori ai mineriadelor şi golaniadelor studenţeşti (studenţiadele – ehei, ce vremuri!). Alţii au sperat în deşteptariadă, asistând mesmerizaţi la producţiile cu buget nedeclarat, intitulate feseniade. Am trecut prin cuponiade, dosariade, telefoniade, căpşuniade sau jandarmiade şi am contemplat ciolaniada. Cine este interesat de un studiu cu exemplificări bogate poate descoperi, navigând prin apele internetului, textul „Un sufix «la modă»: -iadă”, semnat de d-na Melita Szatmary de la Universitatea din Craiova.

Dacă –(i)adă a fost unul din bunurile de consum aflate la mare căutare în bazarul de cuvinte al anilor ’90, creaţiile alcătuite cu ajutorul constituentului –craţie, la care ne vom referi în cele ce urmează, încep să se înmulţească după anul 2000, când românii au simţit, într-un fel sau altul, că trăiesc într-o democraţie.

Ca şi în cazul lui –(i)adă, cuvintele create prin recurs la –craţie au avut ca repere împrumuturi precum telecraţie (puterea televizualului, care la noi se manifestă în ipostaze mai degrabă toxice) sau partidocraţie (puterea partidelor politice, convertită pe tărâm mioritic într-un vorace şi transpartinic capitalism de cumetrie). Mai mult decât atât, altor popoare le revine meritul de a fi observat că, uneori, democraţia e de faţadă, esenţa ei fiind de cleptocraţie: un sistem de guvernământ prin care mai marii zilei fac averi pe spinarea cârmuiţilor. A rulat şi în cinematografele noastre acest film de succes, nu-i aşa?

Cleptocraţie e, deci, străin, însă furtocraţie şi jafocraţie sunt cuvinte neaoşe şi exprimă mult mai bine realităţile pe care le denumesc. În clubul acestor Îcraţii de tranziţie, cărora le dorim un cât mai apropiat şi abrupt happy-end au intrat şi altele. Apoi, să le numărăm, coane Fănică, să le numărăm!

Baronocraţie, javrocraţie, lichelocraţie, şmecherocraţie, şmenocraţie şi alte câteva se referă la esenţa de calitate superioară a materialului uman din care – aşa crede poporul vorbitor de limbă română – este plămădit aluatul celor care ţin cu dinţii de putere. Aceştia ne sunt ciolanocraţii şi cu ei defilăm, metaforic vorbind. Pe de altă parte, şi substanţa din care sunt făcuţi unii, nu puţini, dintre guvernaţi este prelucrată în câteva etichete lexicale pe care le enumerăm fără comentarii, înţelesurile cuvintelor fiind cât se poate clare şi de cristaline: cretinocraţie, idiocraţie, prostocraţie, stupidocraţie, tembelocraţie. Cei ce au afirmat că românii au un pronunţat simţ al satirei nu s-au înşelat.

Când credeam că a secat izvorul inspiraţiei colective, am băgat de seamă că şi numele de persoană, mai ales cele ale conducătorilor mult iubiţi de popor, sunt transformabile în ~craţii. După ceauşescocraţie, au urmat băsescrocraţia şi, foarte recent, pontocraţia. Ba, unii nu s-au sfiit să-l nemurească lexical pe primarul „Care este”, topindu-l miticeşte într-o vangheliocraţie.

Întrucât tiparul de construcţie „nume de persoană + -craţie” are posibilităţi foarte generoase, îi rog pe cititori să-şi pună la încercare imaginaţia şi competenţa comunicativă. Născociţi, vă rog, o -craţie care să aibă la origine un nume de individ mai mult sau mai puţin ilustru! Vă asigur că atât duşmanii, cât şi prietenii vor fi interesaţi să afle la cine anume v-aţi gândit.

În fond, situaţia e aşa cum a descris-o preşedintele în discursul său către naţiune, rostit de ziua patriei. Măcar atâta lucru să le intre bine în cap celor ce ne conduc: puterea e a poporului şi cine nu înţelege va fi spulberat. Sau cel puţin imortalizat, preţ de o clipă, într-o veselă şi efemeră ~craţie! Craţiaţi, oameni buni, craţiaţi! Trăim în democraţie, iar asta nu ne ocupă chiar tot timpul.

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi