In memoriam Nicolae Balotă (1925-2014)

A murit, cu nici o săptămână în urmă, la Nice, Nicolae Balotă, ultimul reprezentant al Cercului literar de la Sibiu, fără ca această pierdere să stârnească vreun ecou în presa noastră cea de toate zilele.

Debutând, în 1945, în „Revista Cercului Literar”, Nicolae Balotă a atras încă de pe atunci atenţia prin enciclopedismul care-i era, în pofida vârstei necoapte, la îndemână, prin calmul pe care doar erudiţia i-l poate conferi unui om de carte. Dacă Ion Negoiţescu a fost criticul dionisiac al grupării, Balotă este cel apolinic, cu un temperament de clasic, ţintind mereu spre echilibru şi statornicie. Dar autorul Luptei cu absurdul îmbogăţeşte vizibil paradigma cărturarului ardelean, tobă de carte, dispus a compila informaţii din toate sursele imaginabile şi a le aşeza într-o sinteză cu siguranţă folositoare, dar frigidă creativ. El nu manifestă nici răceala, nici detaşarea pe care enciclopedismul unor Adrian Marino sau Ovidiu Drimba se sprijină; nu s-a transformat într-o maşină de citit, ci a căutat permanent să practice „arta lecturii”, care presupune participare nemijlocită, afectivă, la receptarea operei. Din păcate, Nicolae Balotă este, în viaţa noastră literară, o excepţie, anunţând epuizarea unui tip de intelectual căruia vom începe, cât de curând, să-i simţim lipsa: cel căruia nimic nu îi este străin, cel care vizitează la sursă marile literaturi ale lumii, cel care ştie latineşte, germană, franceză, cel iniţiat în filosofie, istorie, arte şi care nu se lasă copleşit de atâta ştiinţă. Convingerea lui Balotă aceasta este, că omul se formează frecventând permanent marile opere, că nu avem cum să-i înţelegem pe moderni şi postmoderni fără a-i cunoaşte în amănunt pe antici, pe clasici sau romantici. Doar că, dispuse cronologic în rafturile bibliotecilor, intrate în canon, aceste opere nu şi-au epuizat resursele, nu s-au mumificat, rămânând simple documente ale memoriei culturale.

Mă mulţumesc să comentez, în acest articol comemorativ, un eseu care a dat şi titlul unei cărţi, Arta lecturii; e, în fond, o mărturie de credinţă. Totul porneşte de la invocarea unor tablouri ale lui Arcimboldo. „Devii ceea ce iubeşti”, constată criticul, pe care mi-l imaginez foarte bine sub chipul Bibliotecarului reconstituit de marele pictor din tomuri. „Îţi plac bunurile pământului, te preschimbi pe încetul în ele. Ai îndrăgit cărţile, ai să semeni cu ele. Binecuvântare ori blestem? Cine ar putea să spună? Un fapt e cert: ordinea valorilor operează necruţător în ordinea ontologică. Pasiunile noastre, cu cât sunt mai înalte, cu atât desemnează făpturii noastre un loc mai înalt pe o nevăzută scară axiologică”. De aici până la identificarea pasiunii pentru carte cu un adevărat modus vivendi nu mai e nici un pas. Pentru orice intelectual autentic, această dragoste este acaparatoare: ea nu mai lasă loc pentru alte flirturi. A citi nu este pentru cel dedicat o simplă preocupare, ci însăşi raţiunea vieţii. Sună pompos, dar aşa stau lucrurile. Există critici care au plăcerea sadică de a diseca, la rece, opera literară. Ei se comportă ca un ginecolog foarte priceput care, în loc să elimine tumoarea, extirpă întregul uter, ca să demonstreze că ştie cum se face. Există însă, din fericire, şi critici care se îndrăgostesc, cu toată luciditatea şi spiritul critic pe care adevărata dragoste le presupune, de operele despre care scriu. E limpede că această predispoziţie afectivă consumă, dar ea şi doar ea face ca exerciţiul critic să fie unul creator şi nu unul exclusiv speculativ. Nicolae Balotă face parte, cu certitudine, din cea de a doua aleasă stirpe. El ştie că om în adevăratul sens al cuvântului poţi deveni numai educându-ţi latura spirituală, antrenând-o permanent. „Lectura poate să devină un mod de a fi? O existenţă livrescă? Nu este, oare, o primejdioasă alienare într-o asemenea identificare a vieţii trăite cu cea citită? Nu-l pândeşte, oare, complexul Don Quijote pe oricine se lasă sedus de cărţi, transformat într-un dublu al ficţiunii sau al discursului lor?” Răspunsul este unul optimist: scrisul şi cititul, scris-cititul, pot să intensifice viaţa dintr-un om, punându-i la îndemână acea artă a lecturii care-l învaţă să treacă de pojghiţa lucrurilor, căci nu citim doar cărţi, ci însăşi lumea se cere mereu şi mereu interpretată, decriptată: „Lectura ca mod de existenţă impune, pe de altă parte, o viziune semiotică generalizată. Lectorul privilegiat nu mai este doar robul unei cărţi, al unei specii literare, nici chiar al unui Babel imposibil al tuturor cărţilor. El nu citeşte doar semnele grafice ale unei reale sau imaginare Enciclopedia universalis, ci vrea să descifreze semnele toate ale artelor, ale actelor umane, ale culturii şi, dincolo de toate acestea, ale naturii. Un univers semiologic se deschide în faţa lui; e din ce în ce mai conştient de faptul că trăieşte, mai presus de orice, într-un univers al semnelor. (…) Arta lecturii începe să semne cu arta străveche a divinaţiunii care, în concepţia lui Plotin, era o citire a semnelor scrisului naturii ce revelează o ordine şi o regulă. Toate acestea străvechi figuri emblematice – Cartea naturii, Cartea vieţii, Cartea feţei, Cartea conştiinţei -, întreg metaforismul cărţii indică o credinţă profundă într-o structurală esenţă «livrescă» a universului, ca şi a condiţiei umane”. Altfel spus, arta lecturii presupune o renunţare la pragmatismul mărunt care te îndeamnă să deschizi o carte doar pentru a te informa. Lectura formează, mai intens decât orice altă experienţă; ea este, dintre toate evenimentele omenescului, poate cea mai înaltă. „Cartea este, confirmă Nicolae Balotă, prin excelenţă, opus humanum. Prin ea omul se în-fiinţează pe sine”.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe acest mare cărturar care a fost Nicolae Balotă!

P.S. Ca să curm comentariile simplificatoare, care vor trimite, automat şi superficial, la un serial al lui Neculai Constantin Munteanu, care îl plasa pe autorul Caietului albastruîn fruntea unui top al „celor mai scârboşi turnători”, recomand lectura cărţii lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii, în care sunt demontate argumentat majoritatea învinuirilor aduse pătimaş acestui mare savant.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi