Paul Goma nu, Dumitru Popescu Dumnezeu – da!

Se întâmplă uneori să-mi revăd, scotocind în căutarea vreunui eseu prăfuit scris cu ani buni în urmă, unele texte de atitudine publicate pe la începutul anilor 2000. Deşi nu mi le-aş mai asuma stilistic, nu mă abţin să nu admir o anumită naivitate, o ingenuitate care le imprima un ton cam forţat, dar curat în esenţa lui: de indignare la adresa tupeului nemărginit al foştilor activişti, de revoltă împotriva succesului lor, financiar, economic, politic, instituţional în lumea confuză de după căderea comunismului. Ce mă îngrijorează este că, între timp, mi s-a cam tăbăcit naivitatea care hrănea credinţa că lumea nu are cum să persiste în această aşezare strâmbă, că răul, de vreme ce nu este dificil de detectat, nu are cum să se îngraşe la nesfârşit din amenzia noastră proverbială. Mă indignez în continuare când văd cum ne dau lecţii de morală, cum încep să devină din ce în ce mai insistenţi şi mai siguri pe ei şi chiar mai convinşi că experienţa trecutului, chiar ea, le dă dreptul să ne spună ei cum stau lucrurile, tocmai politrucii şi activiştii răului de ieri.

Mă indignez, dar nu mă mai mir. Această disponibilitate a mirării am pierdut-o cu vremea. Şi nu pentru că aş avea, azi, alte opinii, nu pentru că aş fi dispus să accept mai uşor ticăloşia; nu, ci pentru că aceste personaje sinistre consideră că timpul şterge totul şi că nereuşitele ultimelor decenii pot fi răscumpărate prin falsificarea trecutului. „Era ticăloşilor” tinde să fie livrată drept „vârsta eroică” a trecutului nostru. Exemplele s-au înmulţit, răul s-a banalizat. Ceauşescu însuşi începe să pară o figură pozitivă, care avea un „plan de ţară”. Ce mai contează că mii de oameni au murit, că milioane de români au suferit, au trăit în umilinţă din cauza acelei „demnităţi naţionale” demente? Cu cât se îndepărtează în timp, cu atât comunismul e mai uşor de descris ca o epocă exotică, ciudată, dar, la urma urmelor, simpatică… Abia asta este hidos, că răul se uită rapid, iar figurile patibulare care au regizat şi au organizat oroarea devin instanţe credibile în anumite zone; în orice caz, sunt cultivate, încurajate, primite cu respect şi onoruri.

Dumitru Popescu, aparatcik cu un rol nefast, îşi scrie, de ani buni, interminabile memorii în care se eroizează şi deplânge marea şansă pe care au pierdut-o românii, neducându-i mintea să profite de şansa pe care le-a oferit-o comunismul. Sigur, nu mă poate mira o astfel de atitudine din partea lui; la ce ne puteam aştepta, la urma urmelor: să-şi pună cenuşă în cap; să-şi accepte ticăloşia? Să se spovedească până la capăt? La metanoia? La drumul Damascului? Ne puteam aştepta ca măcar să rămână într-un anonimat, protector, la urma urmelor, la care nu numai rolul său ideologic nefast ar trebui să-l îndemne, ci şi posibilităţile sale scriitoriceşti? Să nu fim naivi şi creduli, pentru că pe naivitatea multora ca noi s-au sprijinit aceste reciclări, aceste grosolane asanări etice, aceste himenoplastii morale. Tovarăşul Dumnezeu simte nevoia, ca şi alţii, ca Ion Brad în „Cultura”, de pildă, să se manifeste, să-şi spună opinia. Oamenii aceştia au plutit mereu în zona puterii, iar acum, când nu o mai au, încearcă să-şi justifice trecutul, să-l falsifice, imprimându-i un alt sens; încearcă, de fapt, să recapete, măcar la nivel simbolic, acea putere. Sau măcar epiderma de onorabilitate la care, bineînţeles, sunt convinşi că au dreptul.

Sfidător este că ei au căpătat chiar sprijinul unor oameni sau instituţii cu prestigiu. Faptul că urdorile lui Dumitru Popescu Dumnezeu apar în „România literară” este, desigur, regretabil. E chiar sfidător. Paul Goma nu, Dumitru Popescu Dumnezeu – da! Frumoasă opţiune. N-aş putea însă spune că mă mai miră… Or, abia această neputinţă de a te mai mira, chiar dacă mai ai simţul stuporii, mi se pare cu adevărat îngrijorătoare. Ea începe să fie un sindrom general ale generaţiei mele.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi