Caută 
1 MIN
“Numai colo, unde teiul/ Lasă floarea-i la pământ,/ Eu încep să mişc din buze/ Şi trimit cuvinte-n vânt.“ Mihai Eminescu
Prolog
Pe drumul vacanţei la mare al ieşenilor, în bătrâna Dobroge, pe munţii tociţi de vrednicia timpului până la chipul unor dealuri împădurite, vara, când teii dau în floare, se văd, intrate prin toate văioagele posibile, sute de tiruri mari. Ele sunt hoteluri mobile pentru mii de familii de albine aduse din toate colţurile ţării, la cules de miere. O mică parte din produse se vând la marginea drumului. Cea mai mare parte e căutată, se vinde, în ţări străine. România a devenit în ultimii ani unul dintre cei mai mari exportatori de miere din lume. Marfa noastră e apreciată. Contribuie la aprecierea ei atât varietatea florei, ce permite o varietate de miere, cât şi calitatea mediului nepoluat de industrii. Dacă vorbeşti cu producătorii veniţi in zonă, afli că vin aici datorită poluării zero şi datorită pădurii de tei. Cea mai mare pădure de tei din Europa! E un rai. Imaginaţi-vă că sunteţi acolo exact în zilele de eflorescenţă maximă şi faceţi o drumeţie prin acest codru. Nimic mai fermecător! Pe lângă baia de parfum natural, pe lângă splendoarea verde a peisajului, se adaugă alintul reconfortant cu ideea plimbării prin cea mai mare pădure de tei de pe întreg continentul! Iată, în sfârşit, avem ceva la superlativ şi ei, cei bogaţi şi dezvoltaţi nu au.
***
Nu ştiu dacă tradiţia teiului la Iaşi se întemeiază pe teiul lui Eminescu din Copou. O fi anterioară gândului poetic? O fi fost mulţi tei în acel oraş al vieţii dulci? Sau din sărutul celebrilor înamoraţi sub arborele viu şi astăzi, s-a născut iubirea pentru teiul ocrotitor al perechilor veşnic îndrăgostite, îmbrăţişându-le imaginaţia cu adieri romantice? Cert e că, în timp, aproape întreaga axă urbană de la Agronomie la Palat, dar şi alte spaţii urbane, s-au înnobilat cu tei ai lui Eminescu. Oraşul întreg a devenit al lui Eminescu. E oraşul îndrăgostiţilor.
Şi ce e cu asta, poate spune oricare dintre cititori. Nu-i nimic (?!). Mi se pare doar că povestea teiului la Iaşi s-a configurat asemeni creaţiilor folclorice, ca o tradiţie nescrisă. Se naşte o întrebare firească. Dacă povestea s-ar dezvolta ca o istorie asumată public, într-un proiect comunitar de amploare? Să zâmbim la o asemenea idee? Eu zic să gândim. Ce s-ar putea întâmpla dacă a teiului cultură s-ar extinde nemăsurat la Iaşi? În primul rând nu ar suferi nimeni. Am putea avea majoritatea străzilor şi promenadelor străjuite de tei, spaţiile verzi dintre blocuri ar fi pline de tei, proprietarii de terenuri s-ar îndrăgosti şi ei de tei. Ne-am putea imagina un parc, şi aşa nu avem destule parcuri, un mare, cel mai mare parc al teiului din lume! Am putea inaugura o tradiţie. La fiecare nuntă, căsătoriţii să-şi planteze în acel parc teiul lor şi atunci când vine momentul, alături, câte un tei pentru fiecare dintre copiii lor. Putem să descoperim o mulţime de alte idei de a face casă bună cu teiul eminescian până la nivelul maxim de a fi inundaţii în luna iunie de flori, de parfum, de romantism, de dragoste, de pace… Oare ce s-ar întâmpla? Am ajunge, într-un timp comensurabil, oraşul cu cei mai mulţi tei din lume. În iunie am fi oraşul cel mai înmiresmat din univers. Apropo, nu vi se pare că acest parfum specific se potriveşte perfect locului nostru de existenţă ? Eu unul cred că parfumul teiului se armonizează minunat cu sonorităţi precum Trei Ierarhi, Golia, Miroslava, dar cu toată arhitectura veche, cu casele, cu oamenii, cu tinerii şi cu bătrânii, dar şi cu colinele, cu împrejurimile, cu celelalte flori şi arbori, cu peisajul moldav al fostei capitale de ţară.
O asemenea veste s-ar răspândi în toată lumea. Luna iunie, dar şi octombrie când frunzele teiului se colorează frumos, ar fi timpii de atracţie mondială pentru Iaşi. Un spectacol demn de a fi urmărit mai ales dacă îi exacerbăm cultura până în cele mai semnificative detalii (cum ar fi cultura ceaiului de tei cu miere de tei, bunăoară). Nu e puţin lucru să te plimbi în oraşul cu cei mai mulţi tei din lume, atât de bine înfrăţiţi cu oamenii, cu locuinţele, cu vinul de Cotnari (ah, Tămâioasă!). E numai un vis? Nici pe departe. Turiştii lumii de azi, aceia ce-şi cheltuiesc banii în vacanţe inedite, nu mai sunt sensibili decât la “cel mai”, “cea mai“, nu mai sunt atraşi decât de senzaţii unice. Să recunoaştem acum, cu toţii, un oraş atât de mare şi frumos ca al nostru, scufundat într-o imensă maree de parfum natural de tei, e o senzaţie inedită ce merită încercată. Interesant e că nu ne-ar costa mult să atingem această culme întrucât s-ar putea realiza prin efortul tuturor. Dragostea de poezie, de Eminescu, de tinereţe fără bătrâneţe, de sănătate, de Iaşi, cere această minimă cheltuială pentru întronarea unei reguli comunitare de aur, dragostea pentru tei.
Nu e mai puţin adevărat că, prin propria noastră voinţă, putem începe o nouă poveste, cum ar fi povestea micuţului salcâm japonez. Adevărul e că şi acest arbore face flori. Adevărul e că şi în cazul lui o regulă comunitară respectată cu încăpăţânare de ieşeni ar transforma Iaşul în oraşul cu cei mai mulţi salcâmi japonezi din lume. În felul acesta l-ar putea face la fel de celebru şi la fel de atractiv. Rămâne să alegem. Eu prefer ca Iaşul să renască precum Făt-Frumos: din… tei.
Ionel Oancea, manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
