Antonija Livingstone construieste identitati fictionale pe baza unor fise de personaj

In cel mai modelabil si permeabil show pe care l-am vazut vreodata, The Part, construit din bucati de personaje glisante, suprapuse cu o dexteritate actantiala uluitoare, Antonija Livingstone e un evantai pliat si depliat instant, care intra si iese din cercul unei conventii pe masura ce-i zgindareste continutul, deopotriva exhibat si exfoliat ca o ceapa performativa. Antonija construieste identitati fictionale pe baza unor fise de personaj. Traseaza comportamente performative care au o calitate esentiala: ruptura si transformarea imediata, evolutia in interiorul ramei personajului si depasirea ei prin topirea in rama urmatoare. Repeta in bucla anumite replici, isi adapteaza vocea la notele caracteriale ale "invitatilor" sai – Mos Craciun, o femeie hiperexcitata -, isi metamorfozeaza aparitia din care face un cod de acces in rolul celor pe care ii joaca si dejoaca. Antonija face jonglerii cu voci si corpuri scurse pe o canapea pe care o intoarce pe toate partile. E e ca un copil care sare in acelasi timp coarda, elasticul si garduri. Care poate cam tot ce se poate.

Se dilata si se contracta, se stringe si se ruleaza ca un elastic care, exact in secunda in care ai senzatia ca se va rupe, se intinde si mai mult. Ca un recipient in continua ebulitie care ia forma substantei din el.

Pe soseaua ocolitoare

Procesualitatea e unul dintre elementele care definesc spectacolele prezentate de Centrul National al Dansului, singurul spatiu din Bucuresti in care ai sansa sa fii martorul traseului unui performance, sa-i parcurgi parcursul, sa-i sesizezi diferentele de etapa, sa nu asisti, direct, la produsul final. In ce masura insa putem vorbi de niste diferente pertinente, care nu priveaza spectacolul de viziunea initiala compacta si care ii intregesc sistemul de referinte? Exista mai multe stadii si sensuri ale procesualitatii. Avem, pe de o parte, o procesualitate in proces, adica o prezentare a spectacolelor in fazele in care ele ajung la un moment dat, si o procesualitate postproces, adica o continua evolutie a spectacolului din momentul premierei. Practica ambelor stadii poate fi urmarita in multe dintre productiile de la CNDB.

Ar trebui sa existe un liant de adincime intre diferitele faze ale unui spectacol, o consistenta in intentia recognoscibila de la o etapa la alta. Faptul ca spectacolul se modifica dupa premiera tine de o dinamica de creatie necesara atit timp cit nu se produc mutatii in defavoarea spectacolului. Intre deviatia care te face sa nu mai recunosti decit foarte putin din ce ai vazut la premiera si continuitatea de lucru e o ruptura substantiala, care ar merita o reflectie mai amanuntita. E cazul unui spectacol – Oda artificialului de Maria Baroncea, cu Maria Baroncea, Eduard Gabia, Florin Flueras -, care a trecut prin mai multe modificari si si-a pierdut destul de mult exact matricea autentica. S-a hiperartificializat si a devenit tautologic, a exprimat mult prea evident si repetitiv ceea ce era continut in citeva elemente-cheie. Adaugarea bannerului cu chipul lui Florin Flueras care strabate de citeva ori scena este unul dintre exemplele de explicitare a conceptului de artificialitate, care ajunge sa fie o expunere discursiva si nimic mai mult.

Marea problema a celor mai multe dintre spectacole e una de decantare a elementelor compozitionale si de dramaturgie, de selectie a semnelor corporale distribuite eficient. Controlul materialului cu care se lucreaza in asa fel incit sensul lui sa poata ajunge la spectator nu e luat in considerare asa cum ar merita. Dramaturgia receptarii e destul de ignorata.

A nu ramine rigid intr-un proiect initial nu inseamna neaparat a-l dezvolta in zona in care structura lui de baza se disipeaza si se suprapopuleaza. Cit de departe se poate merge cu transformarea in asa fel incit acestei structuri sa nu i se altereze liniile de forta si sa nu devina aleatorie?

––––

Dansul in eprubeta

Florin Flueras e coregraful cu potentialul de cercetare cel mai consecvent urmarit.Performance-urile gindite de el sint ca niste eprubete de laborator cu ingrediente si dozaje pentru a caror descifrare e nevoie de cunoasterea unui intreg sistem de studiu. De multe ori insa, interioritatea acestui proiect de cercetare e inaccesibila spectatorului lasat la usa unei case dotate, dar incuiate. In cel mai recent performance al sau, Insiruirea de litere pe care o privesti acum e titlul piesei noastre de dans, Flueras nu reuseste sa asambleze, sa creeze un context viabil pentru cele trei prezente cu care a lucrat. Atentia care cade pe prezenta lui, pe finetea cu care isi detaliaza miscarile, e mult mai mare decit cea acordata Mariei Baroncea si Iulianei Stoianescu, ramase in afara frame-ului gindit de coregraf. Ai senzatia ca urmaresti un solo, nu un performance conceput pentru 3 dansatori, ceea ce ma face sa ma intorc la cea mai puternica creatie a coregrafului: unu unu, un solo. Asta poate si pentru ca e dificil sa-i convingi pe altii ca propriul tau demers de cercetare e fundamentat.