Magie mortala

Cei patru tipi care urca pe scena si "trag" bine la instrumente sint un mic esantion al conglomeratului uman si-al miturilor ce functioneaza in SUA. Unul incarneaza tipul WASP, lider prin definitie (Hetfield), altul a sosit cu parintii din Danemarca si a reusit sa-si implineasca visul (Ulrich), al treilea sintetizeaza atitea trasaturi incit n-ar putea fi decit icoana melancolica si poetica a citorva neamuri stravechi (Hammett), iar ultimul arata ca un aztec nascut de-o spaniola cu singe african, gata la nevoie sa-si apere prin lupta onoarea (Trujillo).

Nu stiu daca aceasta mixtura, atent cultivata, se vrea o proiectie a lumii viitoare, imaginatia unor vizionari. Dar este evident ca numai convietuirea dupa norme unanim acceptate poate sa mai salveze (ceva din) lumea noastra, asa diversa cum e acum… Istoria trupei este prea bine cunoscuta s-o reamintesc aici. Pornita ca manifestare a (contra)culturii underground, cu radacini punk si heavy-metal, insotita de toate ponoasele & foloasele a ceea ce Ulrich numea cindva "un fel de viata" (rock’n’roll), Metallica izbutea in show-biz o performanta ce n-avea sa treaca fara urmari.

Dupa ce-a vindut un milion de exemplare ale unui disc FARA SA APARA pe posturile TV comerciale, cooptarea in mainstream a pus capat jocului de-a razvratirea sociala. De atunci, din 1991, odata cu albumul zis Black, Metallica este un brand comercial foarte bine cotat. Nu mai putin un nume artistic valabil, cu multe si frumoase reusite care trec dincolo de negustorie si spectacol.

Una dintre "cheile" valorii metallice se gaseste in versuri. Cadenta tipica pieselor rock se pastreaza in mare parte, perechile de cuvinte ri(t)mate se asambleaza cu linia principala a melodiei, melodia in sine se modifica in functie de "povestea" din text. Suita de metafore percutante ce alcatuieste povestea face deliciul cunoscatorilor pretentiosi. In fapt, sint poeme veritabile pe care le-as include, generos, in antologia de pe masa barului unde imi fac veacul, de citit dupa al saptelea pahar de JD… Temele rup, as spune, obisnuinta structurilor concurentiale, unde obtinerea performantei este regula de baza. Duritatea vietii in stilul acesta nu e atenuata, asa cum se facea in rockul mai vechi, prin naratiuni despre Frankie & Johnnie, Louise, Bobby Brown, John Wesley Harding sau alte asemenea. Umanoidul din textele metallice este nud, lipsit de identitate, redus la actele esentiale: foame, sete, munca, sex, somn. Dar fiindca rezistenta, ca si performanta, scade in timp, apare iluzia ca steroizii, supradoza si lipsa de (auto)compatimire pot suplini ceea ce ti-e dat natural. De aici angoasa, cosmarul, schizofrenia, moartea. Death Magnetic. (Warner, 2008)

 A "cinta" despre asemenea chestii este apanajul poetilor damnati. Dar cind peste zece mii de oameni (nu toti) tineri repeta versurile la unison si la "comanda" solistului vocal, agitind bratele ca manifestantii indoctrinati ideologic, undeva ceva este in neregula. Ce-i determina pe toti acestia, si chiar pe spectatorii din fata televizoarelor, sa exulte? Nu simpla, inconstienta defulare, nici lipsa de "spirit critic"! E vorba (spun o banalitate) de magia muzicii! Linia melodica, textul, ritmul, dinamica, vocea rugoasa, tehnica instrumentala impecabila, toate astea scot Metallica din categoria produselor de vinzare la pachet cu ultimele gadgeturi hi-tech.

M-a pocnit insa un sentiment de ciuda cind am vazut videoclipul The Day That Never Comes. Soldatul ranit in praful Asiei… Misiunea de ajutorare… Piesa nu-i decit un fel de imitatie sau autoplagiere (ca pastisa nu-i!) dupa One… Propaganda, ziceam? De calitate, dar tot asta e! (Old) Boys, come on!…