Scriitorul Augustin Buzura: „Nu te iarta nimeni pentru ce n-ai fost in masura sa faci”

Romanul dvs. recent, Raport asupra singuratatii, s-a vindut intr-un timp foarte scurt, avind in vedere ritmul cu care se vinde in general romanul romanesc. Puneti acest lucru pe seama carierei de scriitor pe care v-ati construit-o cu minutiozitate sau pe o normalizare a pietei de carte?

Cred ca e vorba si de una, si de alta. Ce pot sa va spun este ca si celelalte doua carti – aparute, spre bucuria mea, tot la Editura Polirom – s-au epuizat. S-au epuizat si carti care erau la editia a cincea sau a sasea, asa ca, pe de o parte, inclin sa cred ca are loc o normalizare a gustului, iar pe de alta parte, conteaza probabil si trecutul meu literar.

Asta inseamna ca o carte cu numele dvs. vinde in mod cert.

Nu am nici o indoiala. Fapt dovedit cu romanele care au cunoscut cele mai multe editii. Nu-mi stau prea mult cartile prin librarii.

Spuneati, de asemenea, ca sperati ca aceasta sa fie cartea cea mai buna pe care ati scris-o pina acum.

Intotdeauna cartea pe care urmeaza sa o scrii este cea mai buna. Nu stiu daca aceasta, despre care vorbim, este cea mai buna, dar sper totusi ca va ramine printre cele doua-trei de virf. Romane dintre care nu ar putea lipsi Recviem pentru nebuni si bestii. Eu as indrazni sa cred acum ca este cea mai buna pentru ca nu am scris-o, ca pe aproape toate celelalte, in anii prerevolutionari, tensionat si cu gindul la cititor – adica sa fiu util, sa strig ce era de strigat, sa spun adevarul despre cum se traia in acea perioada -, ci am scris-o pur si simplu din placerea de a face literatura, in ideea ca vine un moment in viata fiecarui om, cind el trebuie sa spuna exact ce simte, ce crede despre sine, despre lume, despre toate imprejurarile prin care a trecut.

Avind in vedere ca personajele dvs. trec dintr-o carte in alta, priviti fiecare carte ca pe o sansa pe care o dati in plus anumitor personaje?

Ati observat foarte bine. Intotdeauna am avut citeva personaje pe care le-am reluat, pe care am incercat sa le fac cit mai omenesti, adica sa le dau viata – cu datele biografice, psihologice pe care le au oamenii, pentru ca sa se poata descurca in lume. Am vazut in ele niste fiinte vii, capabile sa traverseze veacul asa cum am reusit sa il traversez si eu. Am, asadar, unele personaje despre care cred ca numai la aceasta virsta mi-au reusit.

Pe linga cronicile firesti ale cartii, am gasit o intreaga serie de referinte pe bloguri. Nu stiu cum va raportati dvs. la mediul electronic, cert este ca foarte multi bloggeri v-au recomandat cartea si au comentat-o. Ati ajuns chiar sa fiti recomandat pe blogul lui Adrian Nastase. Ce parere aveti despre acest tip de promovare care vi se face pe Internet?

In primul rind, ma bucur foarte mult. Nu am scris romanul acesta de dragul de a fi prezent cu inca o carte pe mesele sau in rafturile librariilor. L-am scris dintr-o nevoie cumplita de a spune ce cred despre viata in care traim. Multi dintre cei care m-au pomenit sau ma pomenesc pe bloguri, printre care si Adrian Nastase – un foarte fin cititor! – m-au citit si inainte de Revolutie. S-a intimplat, de exemplu, ca istoria recenta sa ne apropie intr-un anume fel pe Adrian Nastase si pe mine. La un moment dat, dumnealui era prim-ministru, iar eu eram presedintele Fundatiei Culturale Romane si deseori ii ceream sprijinul ca slujbas al patriei. In acelasi timp insa, nu pierdeam ocazia sa discutam si literatura, neuitind nici o secunda ca sintem si intelectuali. Iar Adrian Nastase este un intelectual adevarat.

Dincolo de aceasta insa, mediul electronic va aduce un public tinar pe care poate prin promovarea obisnuita nu ati fi ajuns sa-l aveti.

Acesta este lucrul care ma bucura cel mai mult, si nu ma refer doar la ceea ce se scrie despre mine sau despre cartile mele pe bloguri, ci si la lucrarile de licenta despre care aflu deseori ca se fac la diferite universitati din tara. Cit despre tineri…, cred ca, in ciuda virstei, sint la fel de tinar ca si ei sau, in orice caz, ma simt mai aproape de virsta lor decit de a mea. Incerc sa ii inteleg si sa ii ajung cumva din urma, pentru ca ei gindesc rapid, sint exclusivisti in multe privinte. Incerc macar sa am aceeasi tinerete spirituala ca si ei.

Tot pe Internet se gaseste „opera lui Augustin Buzura, structurata pe referate si comentarii". Sinteti in manuale si supus receptarii scolare. Va simtiti in largul dvs. ca autor de manual?

Nu e prea comod sa fii material didactic; totusi, faptul este de natura sa ma entuziasmeze cel putin pentru doua amanunte, as zice firesti: nu imi mint cititorii, nu ii trisez din punct de vedere artistic, socio-politic si cultural; in acelasi timp, simt pulsul vremii, stiu ce se scrie in lume la ora asta, stiu care sint tendintele si am sentimentul ca atit eu, cit si cititorii mei sintem pe drumul cel mai bun cu putinta. Mai mult, spre deosebire de unii critici, cititorii acestia nu au dificultati in a-mi intelege romanele, nu le par complicate sau greoaie si, ciudat, nici nu simt nevoia sa le citeasca pe sarite.

Ati vorbit in multe interviuri despre felul in care obisnuiti sa scrieti. Nu va asezati la masa de scris decit in momentul in care aveti toate detaliile si personajele fixate in minte, apoi doar le vizitati, le verificati starea de sanatate. Nu ati fost niciodata in timpul scriiturii tentat sa schimbati cursul evenimentelor, sa renuntati la personaje? Nu va permiteti ca scriitor luxul de a improviza?

Personajele mele imprumuta multe fete si detalii pina in clipa in care ajung sa-si capete infatisarea definitiva. Improvizez, desigur, adeseori, dar improvizatia are loc in limitele structurii psihologice dinainte stabilite. Adica se intimpla ca un detaliu nou, o intimplare neobisnuita sa imi apara brusc in minte, dar ele vin sa li se adauge personajului sau situatiei despre care scriu. Nu sint in afara ei, iar daca se intimpla asta, le pastrez pentru alte romane, pentru ca un personaj se contruieste in timp, in fiecare zi adaugi cite ceva, elimini cite ceva, finisezi in functie de subiectul ales.

Avem destui scriitori contemporani care se declara ravasiti de viata cotidiana din Romania, care ii impiedica sa isi scrie opera aici, si atunci apeleaza la burse in strainatate. Cum priviti acest tip de reactie?

Eu urmez un program pe care mi l-am facut cu foarte multi ani in urma. Zic cu foarte multi, pentru ca am debutat in ’60, prin urmare s-au adunat aproape 50 de ani de literatura. Din momentul in care am constientizat ce inseamna raspunderea pentru fiecare cuvint, rareori m-am abatut de la acest drum. Vreau sa spun ca romanul are cam aceleasi subiecte de cind lumea, structurile psihice sint asemanatoare, iar mie mi-a placut sa merg pe drumul meu, sa concurez doar cu mine insumi si cu propriile mele rezerve psihice, sa imi exploatez neputintele, bucuriile, infringerile, tot ce se poate face, ca sa spun asa, ca literatura sa fie cit mai adevarata. Si mai stiu citeva lucruri. Foarte simple: pentru ce nu ai facut, nu ai putut sa faci, n-ai fost in masura sa faci nu te iarta nimeni.

Atunci nu poate fi de vina tara pentru ca nu ai chef sa scrii.

Pe aici, pe la noi, am mai spus-o, avem mai multe genii decit carti bune si nu tara poarta vina pentru nerealizarile acestora, ci talentul precar si cultura superficiala. I se pot reprosa multe acestei tari, am facut-o eu insumi de nenumarate ori, dar dintr-o perspectiva care inseamna foarte multa dragoste si foarte multa dorinta de mai bine. Nu cred si nu voi crede niciodata ca iti trebuie conditii speciale sa scrii. Noi, cei din generatia mea, care ne-am batut pentru fiecare cuvint cu cenzura, pentru fiecare virgula, pentru a largi cit mai mult ochiurile plasei in care eram – ca sa citez un mare poet rus -, am scris, am facut atit cit ne-a ajutat puterea. Cei care cred ca se poate scrie numai in conditii de laborator, ori in alte spatii sau peisaje, ma indoiesc ca sint cu adevarat scriitori. Sau, ma rog, fiecare scriitor are o distanta a lui pe care poate alerga; unii sint maratonisti, altii sint semifondisti, iar cei mai multi, „oaste de strinsura" menita sa creasca numarul diferitelor gasti politico-literare. Pentru ca numai pasarile marunte traiesc in stoluri. Dar trebuie sa luam cunostinta de existenta lor.

Prin urmare, cheful de a scrie al unui scriitor nu tine de linistea unui castel indepartat, ci de propria sa liniste.

Asta mi se pare o treaba de primitivism intelectual si de primitivism in intelegerea literaturii, a rostului, a orizontului ei. Poti sa scrii si sub bombe, in orice conditii, totul este sa te simti pe o pozitie morala si intelectuala corecta. Pentru ca noua, celor din Romania, nu ne-a fost dat sa traim intr-o lume… usoara. Uneori era aproape insuportabil ce ne rezerva istoria. Asa ca nu cred in aceste conditii de laborator. Se poate si asa, dar nu prea mor de admiratie pentru asemenea specimene. Nici pentru cartile lor.

Vorbeati, la un moment dat, de faptul ca ajungem sa ne cunoastem realitatea cel mai adesea la un nivel foarte superficial: fie din anecdote, fie de cele mai multe ori de la telejurnale. Ce elemente ar trebui sa constituie suma unei realitati privite corect?

Parerea mea este ca ajungi sa intelegi pe ce lume traiesti abia dupa ce iti cunosti cu adevarat trecutul, dupa ce iti constientizezi defectele si calitatile si devii apt sa gindesti si sa realizezi proiecte pentru tine si pentru cei din grupul social in care traiesti… Ca numai privind cu luciditate in urma si in jurul tau poti merge mai departe. Cred cu incapatinare ca, atunci cind mai multi oameni vor gindi un lucru, cind vor dori cu adevarat sa infaptuiasca in fine ceva, se va produce o schimbare in bine, se va intimpla o minune pentru Romania. La noi, in momentul de fata este o tristete fara margini pentru ca marile valori au fost bagatelizate, istoria noastra a fost bagatelizata, auzim mereu de la ultimul cretin pina la cei mai destepti spunind: „Asa e in Romania. Numai la noi se poate intimpla asa ceva". Si parca iti piere orice chef.

Dvs. ati pledat pentru o intelegere a lumii pe de-a-ntregul, nu fragmentar. Pare insa ca traim pe fragmente si avem senzatia ca uitam foarte repede miine evenimente care astazi ni s-au parut epocale. Exista niste realitati ale ultimilor ani care ne-ar putea da coerenta in viitor, care ne-ar putea ajuta sa privim mai lucid traiul de azi?

E foarte simplu. Trebuie sa vezi cum au reusit sa obtina ceea ce au acum alte tari, care ne-au depasit din punct de vedere economic, cultural. Nu trebuie sa mai inventezi institutii, nu trebuie sa mai inventezi nimic, pentru ca toate exista. Pe de alta parte, trebuie sa vedem cum am reusit noi, romanii, in perioadele noastre de virf, ce am facut atunci, pentru ca au fost niste momente uluitoare in confruntarea noastra cu istoria. Va ginditi, de pilda, ca Marea Unire din 1918 a fost pregatita cu zeci de ani inainte? Cind am obtinut ceva, ne-am pregatit, am gindit si studiat cu grija. Nu trebuie lasat ca totul sa fie murdarit de politica, cum se intimpla azi. Au existat o seama de realizari si in cultura, evenimente importante in ultimii 20 de ani, dar toate au ramas undeva in umbra politicii. Ne-am lasat, din pacate, tiriti de televiziuni in lumea subculturala.

Ce nu apare la televizor nu exista.

Ginditi-va numai ca te vede cineva la televizor in treacat si iti spune apoi pe strada: „Te-am vazut acolo si acolo". Cistigi pe loc imagine, credibilitate, respect. Asa se face ca avem acum o puternica telesubcultura, ceea ce mi se pare foarte de trist. M-a ingrozit, de exemplu, un sondaj din care reiesea ca 19% din populatia tarii noastre dragi nu stia cine este Eminescu, chiar daca imaginea lui circula, ca sa spun asa, pe hirtiile de un leu. In schimb, daca apari la televizor, devii imediat vedeta, telescriitor, teleginditor, telesportiv.

Apropo de sondaje, ingrijorator este cind vezi citi dintre cei intervievati i-au citit pe Eminescu sau pe Shakespeare, de exemplu.

Acesta este un alt capitol foarte trist. Sigur ca astazi oferta este aiuritoare, ca tentatiile sint mari, ca legatura cu lumea se poate face prin multe mijloace, dar tocmai de aceea cred ca cititul, scoala si sanatatea trebuie sa ne preocupe mult mai mult. Am vazut cit de prost sint platiti profesorii si medicii – de-a dreptul revoltator! Ce cultura sa astepti de la niste oameni fara cultura? Cum poti sa le ceri sa apere cultura unor oameni care nu stiu nici cum si-au luat diploma? Aici este problema, sa punem accentele cum trebuie… Cita vreme invatamintul este la pamint, cita vreme poti obtine o diploma contra-cost in euro, va dati seama…

…

Daca Nichita Stanescu si Marin Sorescu ar fi trait mai mult, ar fi putut lua Nobelul

Vizita la Bucuresti a fostului presedinte al Comitetului Premiului Nobel pentru Literatura v-a pricinuit si o mare dezamagire: au lipsit din sala tocmai scriitorii. Asta v-a dus cu gindul la o autoizolare a literaturii noastre. Cum explicati acest paradox: ne dorim foarte mult sa fim in centrul Europei, dar atunci cind Europa vine la noi acasa nu dorim sa o cunoastem?

Ati raspuns dvs. la intrebare. Ce pot sa adaug este ca la noi se dau de dimineata pina seara premii Nobel fara ca nimeni sa-i cunoasca de fapt pe cei din Comitetul Nobel, fara sa stie care sint directiile Academiei suedeze, fara sa stie care este pulsul lumii in clipa de fata. Pe de alta parte, nu toti cei care au primit Premiul Nobel sint valori de nedepasit.

Este un premiu politic in egala masura.

Pe Kjell Espmark, pe care il stiu atit de bine, l-am invitat in Romania dupa ce i-am publicat patru carti: trei la Editura Institutului Cultural Roman si una in mediul privat. Ca om si ca scriitor, are vechi slabiciuni pentru Romania. Mi-a marturisit ca doi dintre scriitorii romani, daca ar fi avut sansa sa traiasca mai mult, ar fi putut aspira la Premiul Nobel: Nichita Stanescu si Marin Sorescu. In Aula Academiei, unde Kjell Espmark a tinut o conferinta tocmai pe tema dificultatilor intimpinate in acordarea premiilor Nobel, erau prezenti doar trei scriitori, restul dintre cei ce se indeletnicesc zi de zi cu impartirea premiilor Nobel lipseau. Nu au fost mai multi nici in rindurile publicului numeros care a participat la lansarea cartii scriitorului suedez, Calatoria lui Voltaire, la Libraria Carturesti. Personal, sint onorat ca Kjell Espmark este prezent cu regularitate in paginile „Culturii". Este, din octombrie 2006, invitatul colegei mele, Angela Martin, la rubrica „Accent. O intrebare pentru Kjell Espmark". Cei doi poarta un dialog interesant pe teme culturale si literare, in care abunda, evident, referirile la experientele suedeze si romanesti. In curind, acest dialog va fi publicat in volum.

…..

"Am fost insultat, calomniat de parca eu as fi creat Partidul Comunist Roman"

Credeti in acel tip de scriitor care nu traieste decit prin si pentru opera sa, care refuza contactul cu exteriorul, refuza orice angajament social, administrativ chiar? Dumneavoastra sinteti contrariul.

Inainte mi se parea corect sa spun ceea ce credeam, chiar daca acest curaj ma costa privatiuni sau spaime, nelinisti pe care uneori abia le-am putut duce. Pe de alta parte, esti fiinta sociala si esti obligat fata de comunitatea ta, daca vezi mai bine decit semenii tai, sa spui ce se intimpla. Fie ca e bine, fie ca e rau, trebuie sa fii pe baricada. Daca stii sa faci un lucru, de ce sa nu il faci? Trebuie sa-l faci! Sa va dau un exemplu: in ’90, cind am infiintat Fundatia Culturala Romana, am fost insultat, atacat, acuzat, calomniat de parca eu as fi creat Partidul Comunist Roman si Securitatea. Mi s-a parut insa corect sa ma dedic construirii acelei institutii, cu atit mai mult cu cit aveam relatii in lume la vremea respectiva, aveam oameni care sa ma sprijine, asa ca am mers inainte si mi-am vazut de treaba. Nu mi-e rusine cu ce am facut: o institutie culturala de prestigiu.

Este adevarat ca munca dvs. in administratia culturala v-a adus foarte multi dusmani de-a lungul timpului, ati fost acuzat ca nu ati reusit sa dati Institutului Cultural Roman o forma dinamica, reprezentativa la nivel international. Cum priviti acum aceste acuze, la destui ani distanta de cind nu mai sinteti in fruntea Fundatiei Culturale Romane si a Institutului Cultural Roman?

Se stie ca de acuzat e usor sa acuzi, mai greu e sa ridici o institutie, sa coagulezi un mediu de cultura si sa formezi profesionisti in domeniul administratiei culturale. Am reusit toate aceste lucruri creind in 1990 Fundatia Culturala Romana, o institutie similara, inclusiv sub aspectul dinamicii, cu altele, de mare traditie, din multe tari ale lumii. A fost o institutie apreciata, de asemenea, pentru vocatia ei diplomatica. Dupa 14 ani de functionare, impreuna cu echipa mea am reorganizat pe structura Fundatiei, ampla, dar flexibila, Institutul Cultural Roman. De fapt, pina si cei care continua sa ma acuze – unii dintre ei au fost colaboratori apropiati ai Fundatiei, altii s-au format ca jurnalisti in redactiile publicatiilor aparute sub patronajul ei – stiu prea bine de ce trebuia sa fiu inlocuit in functie: pentru ca Institutul Cultural Roman sa fie aruncat in lupta politica in sprijinul presedintelui Basescu. O precizare se cuvine sa mai fac, referitoare la bugetul maxim pe care l-a primit Institutul pina la plecarea mea: 16 miliarde de lei vechi, in comparatie cu cele 500 de miliarde (adica de 40 de ori mai mult) de care dispune actuala conducere. Or, cu 16 miliarde sa stabilesti si sa dezvolti relatii cu cele mai importante institutii culturale din lume, sa organizezi adevarate evenimente romanesti in cele mai importante capitale nu era chiar la indemina oricui. La Fundatie ne vizitau sau participau la anumite conferinte sau simpozioane, in calitate de oameni de cultura, chiar sefi de state, diplomati, iar relatiile acestea au fost de natura sa stimuleze cooperarea Romaniei cu alte tari in plan cultural. In Statele Unite, in 1999, cind Fundatia Culturala Romana a reprezentat Romania la Folklife Festival, toata participarea ne-a costat 1.200.000 de dolari, din care statul ne-a dat 336.000 de dolari in ultima clipa, restul i-am obtinut din donatii. Dar beneficiul de imagine a fost urias. Sigur, nu a fost usor. Am tiparit atunci si o multime de carti in limba engleza, plecind de la ideea ca atit traditia, cit si literatura sau gindirea noastra contemporane trebuiau cunoscute. Aveam, in orice caz, o cu totul alta atitudine sau mentalitate in ceea ce priveste reprezentarea culturii si a civilizatiei romanesti si o mare implicare sufleteasca. Desi lucram intr-un moment in care toti cei care sint avantajati astazi erau avantajati si atunci. De obicei, era mai usor pentru ei sa obtina ce doreau decit pentru noi, care stateam pe la usi si eram tratati de multe ori sub orice critica.

Pasiunea cu care vorbiti in continuare despre aceste lucruri imi aduce aminte de editorialele dvs. din revista „Cultura" si constat ca dupa atitia ani inca mai aveti rabdare sa disecati realitatea romaneasca, una care adeseori v-a dezamagit foarte mult. Ce anume va tine atit de treaz interesul pentru actualitatea romaneasca?

Cele mai importante lucruri pe care le-au descoperit gerontologii sint munca pina la epuizare si proiectele cit mai indepartate. Nu ma pot preda nici in fata virstei, nici in fata diverselor maladii. Cred ca daca voi muri vreodata, voi muri scriind la computer… Ma simt in forma si tinar. Trecut, daca vreti, intr-o alta dimensiune intelectuala. Am cunoscut oameni din virful cercetarii stiintifice, literare, oameni care au raspuns de mari comunitati umane si am ajuns la concluzia ca i-am inteles, ca stiu in ce directie merge lumea… si din clipa asta ma simt foarte linistit.