3 luni cu executare

Asta e pedeapsa, una meritată, zic eu, dar e una foarte mică având în vedere nelegiuirile făcute. Ne aflăm cu toţii acum într-un fel de detenţie. O consemnare la domiciliu pentru a ne feri chipurile de răspândirea unui virus, dar cred că e de fapt mai mult decât atât, e un fel de trimitere la colţ care ne va pune un pic cu botul pe labe. Una care scoate tot ce e mai „bun” din noi. Orice puşcărie face asta.

Redescoperim propria familie, propria casă, dar şi propria dezordine şi mizerie. E ca un fel de Revelion când avem din nou ocazia să ne facem promisiuni solemne pentru viitor. În astfel de momente se rearanjează lucrurile în jur şi ideile în cap, sentimentele, proiectele de viaţă. E o situaţie aproape asemănătoare, în multe privinţe, cu cea a bunicilor, străbunicilor noştri care erau şi ei consemnaţi la domiciliu, doar că permanent şi din alte motive: nu aveau posibilitatea să călătorească aşa cum o avem noi acum. Ca să pleci din satul tău şi să ajungi în cel vecin sau mai departe, într-un târg, nu îţi trebuia declaraţie pe propria răspundere, ci zile întregi de pregătire şi alte zile de călătorie. Nu era uşor lucru, de aceea nici nu prea era dezirabil. Oamenii plecau de acasă numai dacă era imperios necesar, dacă nu se mai putea fără, dacă presiunea şi nevoia erau atât de mari, încât trebuia neapărat făcut un sacrificiu, un compromis. Exact ca acum…

Privind la evoluţia pandemiei şi la „ticăloşia” acestui virus, într-un final nu ai cum să nu observi şi uimitoarele asemănări dintre el şi noi, oamenii. Suntem aproape fraţi. Agentul Smith din filmul Matrix, un „trimis” al lumii virtuale conducătoare, afirmă cu superioritate şi răceală de robot şi într-un mod cât se poate de acuzator la adresa omenirii: „Aş dori să împărtăşesc o revelaţie pe care am avut-o cât am stat aici. Mi-a venit când am încercat să clasific specia voastră, şi mi-am dat seama că nu sunteţi de fapt mamifere. Fiecare mamifer de pe această planetă dezvoltă instinctiv un echilibru natural cu mediul înconjurător, dar voi oamenii nu. Vă mutaţi într-o zonă şi vă înmulţiţi şi iar vă înmulţiţi până când fiecare resursă naturală este consumată şi singurul mod în care puteţi supravieţui este să vă răspândiţi într-o altă zonă. Există un alt organism pe această planetă care urmează acelaşi tipar. Ştii care? Un virus. Fiinţele umane sunt o boală, un cancer al acestei planete. Sunteţi o ciumă şi noi suntem leacul”.

La câţiva ani după film, istoricul Yuval Noah Harari spunea în cartea lui, Sapiens, exact aceeaşi idee, dar într-un mod mai informat: „Primul val al extincţiei, care a acompaniat răspândirea vânătorilor-culegători, a fost urmat de al doilea val al extincţiei, care a însoţit răspândirea agricultorilor, şi ne oferă o perspectivă semnificativă asupra celui de-al treilea val al extincţiei pe care îl produce în prezent activitatea industrială. Nu-i credeţi pe iubitorii de natură care pretind că strămoşii noştri trăiau în armonie cu aceasta. Cu mult înainte de Revoluţia Industrială Homo Sapiens («Omul înţelept» n. a.) deţinea recordul între toate organismele pentru a fi determinat extincţia celor mai multe specii de plante şi animale. Ne bucurăm de distincţia dubioasă de a fi specia cea mai distructivă din analele biologiei. (…) Singurii supravieţuitori ai potopului uman vor fi oamenii înşişi – şi animalele de crescătorie care joacă pe Arca lui Noe rolul sclavilor de pe galere”.

Nu de puţine ori a fost făcută această comparaţie, pentru unii de-a dreptul jignitoare, între oameni şi viruşi. Un lucru este însă destul de clar şi evident, ambii avem un impuls de răspândire şi o eficienţă distrugătoare incomparabile cu ale altor organisme. Aş fi dorit să spun că oamenii sunt cel puţin inteligenţi şi o fac conştienţi fiind, dar aş greşi. Instinctul reproducerii şi al răspândirii necontrolate este exact la fel, atât la om, cât şi la virus. În plus, la om se adaugă şi sentimentul lăcomiei care înzeceşte pagubele. Sunt porniri care zac în moştenirea noastră genetică, şi nu contează dacă organismul respectiv este doar o simplă secvenţă din acest ADN/ARN, cum e cazul virusului, adică e complet golit de alte componente, sau e unul extrem de complex, multicelular, aşa cum e omul. Pe amândoi ne mână aceeaşi „furie” a evoluţiei şi nimic altceva nu mai contează. Nu ne interesează de soarta altor fiinţe, călcăm totul în picioare. Şi cu cât suntem mai puternici, cu atât distrugem mai mult, mai eficient şi cu mai mare cruzime.

Nu zic să fim înţelegători, să ne „împrietenim” cu COVID-19, ar fi culmea, ci doar să ne vedem pe noi în el şi să ne imaginăm cum au încercat să fugă de pornirea noastră ucigaşă miile de specii de plante şi animale pe care le-am ras complet de pe faţa Pământului până în ziua de azi. Pentru noi victoria în fiecare caz a fost una totală, nicio fiinţă exterminată nu mai poate fi găsită pe lumea asta. Dacă de pe urma Coronavirusului va rămâne cea mai mare parte a populaţiei umane intactă, în urma noastră nu rămân decât terenuri defrişate, zone golite complet de animale şi plante, un pustiu.

Cred că privind lucrurile din această perspectivă, de invadator, nu de victimă, ne poate ajuta enorm în înţelegerea lumii în care trăim şi a situaţiei în care ne aflăm acum. E un moment în care avem posibilitatea să conştientizăm importanţa noastră pe Planetă şi a celorlalte fiinţe care încă mai sălăşluiesc împreună cu noi, să simţim ceea ce au simţit la un moment dat cele lipsite de apărare pe care le-am ucis pentru a ne hrăni, pentru a avea adăpost, siguranţa zilei de mâine sau un trai din ce în ce mai bun, pentru a ne înmulţi indefinit. Da, e o luptă de supravieţuire, e momentul „care pe care”, clipa când ne amintim gustul propriului sânge şi sentimentul fricii incontrolabile în faţa morţii. Natura urlă acum în noi mai tare ca niciodată, e un moment de cumpănă, dar şi unul de înălţare (Paştele e aproape). Doar în aceste momente se deschid acele porţi ale percepţiei în care ne privim pe noi înşine în ochi.

Păcat că după ce totul va trece majoritatea dintre noi vom uita complet acest moment şi vom relua lucrurile de unde le-am lăsat cu o furie şi mai mare. Dar poate nu toţi!…

Briscan Zara este scriitor şi publicist