A fost păstrat numele împăratului Traian în tradiţia populară românească? (I)

Manifestările aniversare legate, în urmă cu câţiva ani, de împlinirea a 1900 de ani de la urcarea pe tron a împăratului roman Traian ne‑au oferit prilejul de a constata persistenţa în conştiinţa publică românească a „credinţei” într‑unul dintre miturile istorice fondatoare ale naţiunii, aflat în cea mai flagrantă contradicţie cu datele istorico‑lingvistice reale, aşa cum apar acestea în scrierile celor mai reputaţi lingvişti români din ultima sută de ani. Nu numai în şcoală, prin „bădica Troian” al lui Alecsandri, ci chiar la niveluri şi în medii „culturale” mai elevate, se afirmă cu convingere şi mândrie patriotică ideea că între toate popoarele romanice, numai noi, românii, am fi păstrat şi cultivat timp de aproape două milenii, continuu şi fără întrerupere, memoria şi numele piosului împărat roman, optimus princeps, „părintele şi fondatorul (!) poporului român”, cum se exprima recent un cunoscut critic literar. Ca şi alte elemente ale vulgatei „patriotice” cu rădăcini mai vechi, consolidate în epoca comunismului naţionalist românesc din anii ’70 – ’80 ai secolului trecut, şi această temă comodă, cu „priză la public” a fost moştenită de noii propagandişti de partid şi de stat.

Nu ne propunem aici să analizăm etapele şi modalitatea în care acest mit istoric s‑a format în cadrul culturii româneşti moderne. Ajunge să menţionăm doar că existenţa în limba română populară a numelui topic troian, cu sensurile care se vor vedea mai jos, a putut sugera încă de timpuriu, de la începuturile istoriografiei româneşti, o relaţie directă cu numele împăratului, pe canalele facile şi sumare ale etimologiei populare. Ecouri din Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi din scrierile reprezentanţilor Şcolii Ardelene, care au descoperit şi afirmat cu mândrie originea nobilă, romană, a poporului român, se regăsesc şi în scrierile unor istorici moderni precum Alexandru Xenopol, Grigore Tocilescu sau Dimitrie Onciul, care nu ezită să vorbească de conservarea unor vechi denumiri romane în toponimia românească. Xenopol, de pildă, invocă în acest sens toponime precum Vulcan, Lapiştea, Muntele Cristianilor, Cristianul Mare, Calea Traianului sau Pratul lui Traian, care ar avea ca etimoane directe cuvintele latineşti Vulcanus, lapis, christianus, Traianus. În realitate, după cum a demonstrat Alexandru Philippide în Originea Românilor, I, Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1925, p. 548‑549, în exemplele invocate de Xenopol avem de‑a face fie cu toponime care au la bază cuvinte de origine slavă (precum Vulcan şi Lapişte), fie cu invenţii toponimice recente, în cazul celorlalte.

De altfel, între istorici, Iorga însuşi, în Istoria Românilor, îşi exprimă şi el îndoiala că numele propriu Traianus ar fi putut constitui în mod nemijlocit baza etimologică a invocatelor nume de locuri, optând mai degrabă pentru numele comun troian, existent ca bază toponimică în limbile slave sud‑dunărene, de unde a fost, de altfel, împrumutat şi în română. Intuiţia lui Iorga este corectă. Realităţile istorice şi datele relativ obiective ale evoluţiei lingvistice se opun unei identificări directe şi nemijlocite între lat. Traianus şi rom. troian. Este mai întâi greu, dacă nu imposibil, de acceptat ideea că numele împăratului Traian s‑ar fi păstrat continuu în memoria populară a românilor, dată fiind cunoscuta ruralizare a civilizaţiei romane din Dacia în cursul secolelor care au urmat retragerii aureliene (către sfârşitul secolului al III‑lea). Consecinţa istorică a acestui eveniment a fost faptul că timp de aproape o mie de ani, cultura populaţiei romanizate, a poporului român de mai târziu, a avut o bază exclusiv populară, orală. În aceste condiţii, conservarea peste secole a „memoriei” împăratului roman este exclusă. E din capul locului extrem de greu de acceptat o „excepţie românească” în cadrul romanic: ceea ce nu s‑a petrecut în cadrul romanităţii occidentale, unde latina a continut să existe ca limbă de cultură în paralel cu limbile populare vorbite, nu putea să se petreacă în cadrele unei culturi exclusiv orale şi marginale din punct de vedere geopolitic! Este de altfel cunoscut şi general acceptat un principiu al etnologiei moderne, formulat de învăţatul francez Arnold van Gennep pe la jumătatea secolului trecut, potrivit căruia, în cadrul unei comunităţi rurale sau urbane orale, memoria unui personaj istoric se păstrează doar pe parcursul a cinci-şase generaţii, adică cel mult 200 de ani.

De altfel, chiar presupunând o eventuală conservare a numelui Traianus în limba română, ceea ce se opune acestei ipoteze sunt principiile etimologiei istorice: conform legilor fonetice de trecere de la latină la română, numele în cauză ar fi trebuit să se prezinte fie sub forma *trăiân, cum presupun Ovid Densusianu, Historie de la langue roumaine, I, p. 268 şi George Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice, Bucureşti, 1983, p. 233, fie, mai degrabă, sub forma trădzân sau trăzân, după cum arată Philippide, op. cit., p. 210. Dacă s‑ar fi păstrat cu această formă etimologică, numele lui Traian ar fi trebuit să se integreze în seria celor câteva nume proprii româneşti, vechi şi populare, realmente păstrate ca nume de sărbători religioase, precum Sânnicoară (< lat. Sanctus Nicolas), Sânmiedru (< lat. Sanctus Demetrius) sau Sândzăni, Sânziene (<lat. Sanctus Johannes). Or, antroponimia românească nu cunoaşte absolut nici un nume de botez conservat ca atare din „epoca formării”, fie el de origine latină sau dacică. Antroponimia antică, latină şi dacică a dispărut fără urme, fiind înlocuită cu o antroponimie specific creştină. Cel puţin aceasta a fost situaţia pe care o atestă cele mai vechi documente scrise păstrate. Nume precum Nicolae, Dimitrie, Ioan, ca să nu amintim decât corespondentele formaţiunilor de mai sus, sunt, după cum indică forma lor fonetică şi documentele istorice, mult mai recente, ele intrând în limba română fie direct din greaca ecleziastică bizantină, fie, cel mai adesea, prin intermediul limbii slavone. Nu este lipsit de interes să amintim în acest context faptul că însuşi numele lui Iisus Hristos, mult mai important la urma urmelor, din punct de vedere cultural, decât numele lui Traian, nu s‑a conservat ca atare din perioada creştinismului primitiv, ci a fost preluat, după cum o atestă cu prisosinţă forma sa, prin filiera ecleziastică greco‑slavonă amintită mai sus; forma moştenită ar fi trebuit să se prezinte, aproximativ, *Jiez(u) Creşt(u), cf. numele creştin < lat. christianus, realmente conservat din latină, alături de atâtea elemente lexicale din aceeaşi sferă creştină precum botez, Dumnezeu, Paşti, păgân, credinţă, rugăciune, lege etc. Lucrurile nu s‑au petrecut însă cu numele lui Traian aşa cum ne‑ar fi plăcut nouă să se petreacă, o eventuală „excepţie”, cum spuneam, nu poate fi argumentată în nici un chip.

Departe de o transmitere directă, evoluţia pe teren românesc şi balcanic a numelui lui Traian este mult mai sinuoasă şi, în ultimă instanţă, mai elocventă pentru meandrele devenirii poporului român în spaţiul său nativ, balcano‑danubiano‑carpatic, şi în cadrul multiplelor şi permanentelor contacte lingvistice şi de civilizaţie cu popoarele vecine, în primul rând cu slavii. Pe scurt, numele împăratului pare să fi fost conservat, într‑o primă instanţă, de populaţia romanică balcanică şi carpatică pentru a denumi în general întăriturile militare tipic romane (şanţuri adânci prevăzute cu un val de pământ de câţiva metri înălţime). La venirea lor în Dacia şi în Balcani, începând cu secolul al VI‑lea, slavii sudici (strămoşi ai bulgarilor şi sârbo‑croaţilor actuali) l‑au preluat şi l‑au adaptat la baza lor articulatorie în forma Troian. Toponimele care conţin acest cuvânt în spaţiul bulgăresc şi sârbesc atestă această preluare. Alexandru Rosetti, Etudes linguistiques, Mouton, Hague/ Paris, 1973, p. 162 citează toponime în acest sens toponime bulgăreşti precum Trojanski păt ‘route de Trajan’ şi Trojanov grad ‘ville de Trajan’. Vezi de asemenea şi A. Philippide, loc. cit. Ulterior, românii, atât cei din Balcani, cât şi cei nord‑dunăreni, au re‑împrumutat de la slavi cuvântul în noua sa formă şi cu valenţele toponomastice cunoscute, utilizându‑l ca atare. Şi mai târziu încă, termenul, iniţial exclusiv toponim, a devenit un nume comun, cu semnificaţiile cunoscute.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi