A fost păstrat numele împăratului Traian în tradiţia populară românească? (II)

Pornind de la datele din Marele dicţionar geografic al României (1898‑1902), Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 311, comentează câteva toponime româneşti din sfera care ne interesează, într‑o manieră cam sumară şi incoerentă, astfel: „Troianul (Adjud, Iaşi, Râmnicul Vâlcea, Roşiorii de Vede, Teleorman): valuri de pământ, dintre care cel puţin unul, şi anume ultimul, datează, după spusele lui Tocilescu, din vremea romanilor. Interesant este amănuntul că valului existent în regiunea Iaşi ţăranii îi spun Şanţul lui Traian. Avem apoi Troianul sau Traianul, deal şi Troianul «loc istoric», ambele în Vâlcea, Troian şi Hliza‑Troian (Galaţi), Troiana (Ilfov), Troieni (Argeş), Valul lui Traian (Brăila, Galaţi, Medgidia, Tulcea). Ultimul este, cu siguranţă, de origine cărturărească, cum dovedeşte, mai ales, forma Traian, pe care poporul n‑o cunoaşte decât prin intermediul şcolii şi al scrisului. De altmintrilea nepopulară este formula întreagă: valurile de pământ ţăranii noştri le numesc troiene, la fel cu «valurile de zăpadă». Cf. şi Troianul sau Traianul: aspectul cu a provine de la autorităţi, eventual de la vreun cărturar din partea locului.”

Mai târziu, în epoca modernă şi în spaţiul cult, cărturăresc şi şcolar, pe de o parte, şi în cel administrativ, pe de altă parte (cf. toponimul recent Valea lui Traian din Dobrogea) procesul a fost refăcut în sens invers, ajungându‑se la „mitul” actual. Răspândirea prin şcoală a cunoscutei urături de Anul Nou în varianta semi‑cultă a lui Vasile Alecsandri, a dat sintagmei Bădica Troian/ Traian o răspândire generală şi populară, contribuind la înrădăcinarea unei prejudecăţi persistente.

Să vedem însă care este profilul semantic al termenului comun troian în limba română. Dicţionarul Academiei (DLR) prezintă cinci sensuri. Primul sens: „întăritură primitivă (…) prevăzută cu un şanţ de apărare”. Acest sens, considerat de autorii dicţionarului ca fiind primar, este ilustrat cu frumoase citate din vechi texte româneşti: „Aceştia locuiesc… spre troianul ce au făcut robii tătărăşti” (Herodotul de la Coşula, 1645). „Semnele puterii lui [Traian], pe unde au tras troian” (Grigore Ureche). „Pe unde mergea, [Traian] drumuri mari de piatră şi şanţuri groaznice trăgea… cărora încă troianuri le zicem” (Miron Costin). Legătura etimologică intuitivă între troian şi Traian este evidentă în modul de exprimare al cronicarilor. Această strânsă relaţie între cele două cuvinte, stabilită pentru prima dată de cronicari, are ecouri până la Sadoveanu: „S‑au grămădit toate năvălirile neamurilor, bătând, repetat ca şi crivăţurile şi viscolele, întâi în troianurile vechilor străjeri ai Romei.” Al doilea sens al cuvântului troian ‘cantitate de zăpadă acumulată etc.’, considerat de autorii DLR ca derivat din sensul primar, prezintă atestări de asemenea din secolul al XVII‑lea: „Troianii omeţilor de vicol… în toate părţile spulberaţi” (Cantemir) şi „Troiane de vicol suflate” (Dosoftei). Următoarele două sensuri înregistrate în DLR, ‘pajişte’ şi ‘stradă, uliţă’, poartă amândouă menţiunea „învechit şi regional” şi par şi ele derivate din sensul primar. În sfârşit, un al cincilea sens, din compusul popular troianul‑cerului ‘calea lactee’ este evident un sens figurat. Cât priveşte explicaţia etimologică, autorii DLR (- „De la numele topic Troian”) consideră că avem de‑a face cu trecerea de la un nume propriu la un nume comun, pe teren românesc şi renunţă astfel la explicaţia din Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), unde se propune, cu menţiunea „probabil”, vechiul slav trojanu. Aceeaşi soluţie etimologică din DLR o regăsim în paragraful lor etimologic din Dicţionarul ilustrat „Cartea Românească” de I.A. Candrea şi Ovid Densusianu: „vechiul slav Trojanu ‘Traian’”.

Suntem datori să amintim şi ipoteza foarte personală a lui George Giuglea, op. cit., p. 232‑233, cercetător care, ocupându‑se de apelativul românesc troian, respinge orice relaţie cu numele împăratului Traian, fie ea şi prin filieră slavă. Savantul clujean propune ca etimon un străvechi radical „preroman sau galo‑celtic” *trojiu, prezent în Dicţionarul etimologic al limbilor romanice al lui Mayer‑Lübke (REW) şi reprezentat prin urmaşi în câteva limbi şi dialecte romanice. Deşi ingenioasă, această etimologie ni se pare improbabilă. Criticile şi obiecţiile autorului la etimologia populară troian = Traian sunt însă juste şi temeinice. Trimitem pe cititorul interesat la volumul menţionat.

În concluzie, numele împăratului Traian este o componentă a tradiţiei culturale româneşti, dar pe două paliere: cel istoric‑etimologic real, care implică discontinuitate la nivel popular şi filieră balcanică, pe de o parte, şi cel „mitologic” modern, nu mai vechi de trei‑patru sute de ani, pe de altă parte. Confundarea celor două planuri, conştientă şi intenţionată sau nu, determinată de neştiinţă sau de strategii fals‑patriotice, ni se pare anacronică şi contraproductivă. Persistenţa în acest tip de eroare reprezintă, după părerea noastră, o poziţie la fel de aberantă şi de ridicolă ca cea de pe care se susţine că autori latini târzii precum Niceta de Remesiana, Dionisie Exiguul, Gregoire de Tours sau Isidor de Sevilla ar fi scriitori „străromâni”, „străfrancezi”, respectiv „străspanioli” numai pentru că au trăit pe nişte teritorii pe care mai târziu aveau să se formeze popoarele român, francez sau spaniol. De ce nu şi Sf. Augustin ca scriitor străalgerian, fiindcă s‑a născut şi a murit în provincia romană Cartagina, care se afla pe teritoriile actualului stat Algeria!

Caracterul profund şi definitiv romanic al limbii române şi opţiunea conturată cu vigoare în ultimele trei secole şi adânc înrădăcinată în conştiinţa naţională sunt dovezi suficiente ale latinităţii pentru ca să mai fie nevoie de invenţii sau jumătăţi de adevăr.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi