A întoarce spatele realităţii

În februarie 2017, în plină campanie electorală pentru prezidenţiale, candidatul Emmanuel Macron făcea o declaraţie cel puţin ciudată: „nu există o cultură franceză, există o cultură pe teritoriul Franţei”. Cum afirmaţia a stârnit multe reacţii negative, Macron a revenit asupra ei, pretinzând că de fapt intenţionase să pună în evidenţă caracterul deschis, receptivitatea culturii franceze, precum şi diversitatea culturilor care coexistă, paşnic şi fecund, în Franţa. Mai că am fi fost dispuşi să-l credem pe cuvânt dacă o declaraţie de acum câteva zile a aceluiaşi Macron n-ar fi lipsită de orice ambiguităţi. Limba franceză, a spus preşedintele, e o limbă al cărei epicentru nu se mai află astăzi pe malurile Senei, ci cu siguranţă, în mai mare măsură, pe malurile fluviului Congo. Altfel spus: importantă nu mai e Franţa, ci francofonia, mai precis Africa francofonă. Această mutaţie se vede şi în locul tot mai marginal pe care îl ocupă în învăţământul universitar literatura franceză, în locul căreia ni se propun, în cel mai bun caz, aşa-numitele „studii culturale”.

Dacă limba franceză s-a mutat în Congo, o mişcare nu mai puţin importantă, şi cu consecinţe pe termen lung, s-a produs în sens invers. Două organisme oficiale, France Stratégie şi o agenţie ce studiază imigraţia şi demografia, au publicat recent nişte analize ce arată că au loc mari mutaţii în ce priveşte compoziţia etnică a populaţiei, mai cu seamă în aglomerările urbane. Demersul nu e simplu: un imigrant, din momentul în care primeşte cetăţenia, este considerat francez cu drepturi depline şi nu mai apare în statistici (nici el şi nici urmaşii lui) la categoria „străini”. Aşa se face că cifrele corespunzând numărului imigranţilor sunt mai mici decât în realitate. Chiar şi aşa, mutaţia demografică este evidentă. În regiunea pariziană, mai multe departamente cunosc o creştere exponenţială a populaţiei de origine străină, în primul rând africană. Copiii născuţi din părinţi imigranţi extra-europeni sunt, în multe locuri, net majoritari. Fenomenul caracterizează acum şi oraşe (Poitiers, spre exemplu) care erau până de curând în afara valurilor migratoare. În 2019, nu mai puţin de 469 000 de străini s-au instalat legal în Franţa, la care se adaugă numărul – deloc negljabil – de imigranţi ilegali. Natalitatea populaţiilor imigrate este net superioară natalităţii populaţiei – cum să-i zic? – autohtone. Aceste elemente i-au determinat pe scriitorul Renaud Camus şi pe o reputată specialistă în demografie, Michèle Tribalat, să vorbească despre „marea înlocuire”, adică despre schimbarea radicală a compoziţiei etnice a locuitorilor din Franţa.

Subiectul este foarte delicat şi, dacă-l abordezi, rişti să fii etichetat drept „reacţionar”, „xenofob”, „rasist”, „islamofob” etc. Dar datele amintite mai înainte nu aduc, de fapt, nimic nou. Lucrurile erau cunoscute. În 2018, Stephen Smith, profesor la Universitatea Duke, fost ziarist şi excelent cunoscător al realităţilor africane, a publicat o carte intitulată Năvala către Europa (cu un subtitlu încă şi mai elocvent: Tânăra Africă în drum spre bătrânul continent; am comentat pe larg cartea, în această pagină, într-un articol intitulat O analiză lucidă din februarie 2019). Sprijinindu-se pe o sumedenie de date şi de statistici, Smith arăta că ceea ce se numeşte acum „marea înlocuire” este inevitabilă. Subiectul a revenit, bineînţeles, în pre-campania electorală din Franţa când, pe lângă Marine Le Pen, pe scenă a apărut un alt potenţial candidat extrem de critic în ce priveşte imigraţia necontrolată, eseistul Eric Zemmour. Poziţia lui este uşor de rezumat: Franţa trebuie să-şi regăsească identitatea, să refacă legătura cu istoria şi cu tradiţiile culturale. Simplific, desigur, şi las la o parte o serie de idei contestabile, ce ar trebui discutate separat. Fapt este că Zemmour (căruia, personal, nu-i acord şanse) a devenit inamicul numărul unu al stângii, dar şi al dreptei, pentru că vizează acelaşi bazin electoral.

Dincolo de mutaţiile demografice, foarte grav este că avem a face cu o fractură culturală. Imigranţii din ultimele valuri nu mai sunt asimilabili, nu se mai integrează, mulţi nici nu-şi mai dau osteneala să înveţe limba franceză. Trăiesc în comunităţi, în enclave, într-o izolare favorizată de doctrina demagogică – şi politic-corectă – a „diversităţii” şi care duce la fragmentarea societăţii. Dar adepţii multiculturalismului preferă să întoarcă spatele şi să nu privească realitatea în faţă. E mai simplu să negi adevărul decât să-l înfrunţi, responsabil şi lucid.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor