A locui româneşte (3)

În contextul arhitecturii ţărăneşti aceste forme nu s-au născut întâmplător, ci prin cizelare a legăturii dintre cultură, structură, materie şi chipul timpului. Nimic nu este întâmplător în construirea locuinţei, ceea ce dovedeşte o îndelungă preocupare, cu origini mai adânci decât putem să credem, pentru sufletul frumos al casei. Schiţa, crochiul legăturii dintre lume şi casă în arhitectura ţărănească, deschide perspective. Ne face să pricepem valoarea acestei arhitecturi, ne face să simţim poezia arhitecturii în genere, să înţelegem de ce este artă, ne face să luăm în serios acest domeniu al vieţii prin crearea premiselor renaşterii arhitecturii româneşti.

De regulă, casa nouă era construită pentru tineri căsătoriţi, cu efortul material al întregii comunităţi. Alegerea locului era o problemă spirituală, întrucât memoria satului clasifica locurile în bune şi rele, locul bun trebuia să fie armonios integrat în lume, să nu fie împovărat de răutăţi întâmplate pe el (accidente, conflicte, incendii, inundaţii şi altele). Pentru asemenea diagnostice satul, comunitatea avea o memorie perfectă. Orientarea casei nu era întâmplătoare în spaţiu întrucât există partea rea a acestuia, spre asfinţit-miazănoapte şi partea bună, spre răsărit-miazăzi. Se vede în satele româneşti tradiţionale că nu strada, uliţa, determina aşezarea casei ci buna orientare. Pridvorul, pe grinzile căruia erau însemnele cailor solari are mai degrabă un rol arhitectural, de reverenţă a casei spre sfântul soare, asimilat cu Hristos, decât unul funcţional. Vatra casei înseamnă axa de relaţie între pământ şi cer, tot aşa cum vatra satului e marcată de arborele cosmic. Ea este în tindă, în spaţiul de separare a odăii de locuit de odaia curată, sacră, destinată icoanelor, lăzilor de zestre, oaspeţilor.

O tradiţie semnificativă a fost descoperită de Dimitrie Gusti în cercetările sociologice de teren. Casele din lemn ale maramureşenilor erau toate la fel, cu prispă, tindă, două odăi şi acoperiş înalt. Totuşi erau diferite ca mărime. Enigma a fost dezlegată la o cercetare mai amănunţită. Tipul, arhetipul cunoscut de meşteri era, cu stricteţe, acelaşi. Diferit era modulul de măsurare a dimensiunilor spaţiilor casei, dat de înălţimea gospodinei. O relaţionare profundă, ergonomică în termeni moderni, între locuinţă şi om înlocuită astăzi cu măsurile abstracte fără referinţă umană.

Succinta descriere a viziunii casei româneşti pune în evidenţă o coerenţă a locuirii, a legăturii dintre loc, locuinţă şi lume, în forme specifice, identificabile, uşor de citit în semnificaţiile ei evidente. Cultura configurată în timp a însufleţit materia şi tehnologia făcându-le să vorbească, s-o oglindească în forme şi expresii spaţiale definitorii sufletului românesc. În fapt asta înseamnă în adâncul ei arhitectură: chipul sacru al nevoii de funcţionalitate. Estetică destructurată în zilele noastre când sunt împrumutate şi realizate nu doar forme fără conţinut, dar urâte, fără proporţii şi armonie.

Semnificative în acest context sunt, desigur, cuvintele. O casă are, în ordine alfabetică, pe lângă multe altele, acoperiş, fereastră, grindă, odaie, perete, pod, prag, prispă, stâlp, talpă, tavan, tindă, uşă, vatră, zid. La fel ca în cazul cuvintelor locuirii, etimologia lor e cuprinzătoare. Din latină sunt: acoperiş, fereastră, perete, tindă, uşă. Din slavă: grindă, pod, prag, prispă, stâlp, zid, din bulgară odaie, din maghiară talpă, din turcă tavan, din albaneză vatră, iar pardoseală are origine necunoscută (este similară cu latinescul paviment de unde provine, conform dicţionarului explicativ, esenţialul pământ!). Concluzia este cel puţin interesantă, locuinţa ţărănească, corelată atât de adânc cu o cultură specifică, dezvoltată în forme de arhitectură ce demonstrează acelaşi izvor arhetipal, împrumută cuvinte din şase limbi diferite, între care una necunoscută.

„Arhitectura din noi”, mă determină şi în acest caz să empatizez cu propunerile lui Mihai Vinereanu. Pentru el toate aceste cuvinte mai puţin fereastră din latină şi tavan din turcă sunt de origine traco-dacă. Poetic vorbind, mă simt mai confortabil într-o locuinţă românească cu toate cuvintele născute, cine ştie când, o dată cu ea, decât într-una peste care fiecare val migrator a lăsat urme.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului