Abilitate

L-am văzut recent pe colegul meu de la Folclor, Henri Lautrec Păşunel, foarte abătut. „Ce-ai păţit, maestre?” l-am întrebat. „În pisicii ei de viaţă! Trebuie să predau singur seminariile de la cursul meu.” „Păi, nu-l ai pe Persefon?” m-am mirat eu, ştiind că făcea echipă cu un tânăr asistent, Persefon Uimitu. „Nu-l mai am! L-au dat ăştia afară.” „Cum se poate?” „Uite aşa! A zburat din Universitate. S-a crezut mereu şmecher, capabil să fenteze corvoadele obişnuite ale poziţiei de asistent. Cei din conducere l-au pus acum doi ani în comisia de admitere. Ştii prea bine, treaba asta se derulează în iulie-august, când toţi vor să o şteargă în concediu. Iniţial, Persefon a tăcut mâlc, dar, în preziua deschiderii porţilor pentru admitanţi, a sunat la Decanat şi a început să plângă cu sughiţuri, spunând că îi murise subit bunica paternă, cea care îl crescuse ca o mamă. Ce puteau să zică bieţii administratori? Condoleanţe, rezolvăm noi cumva, ai grijă de tine şi de ai tăi. Apoi, au chemat oameni din vacanţă, au convocat Consiliul şi Senatul pentru refacerea legală a componenţei comisiei. După numai o zi de la tragedie, ce să vezi? Se uită decanul, întâmplător, la ştirile de seară ale ProTV-ului şi se freacă, siderat, la ochi. Reportaj de la malul mării, supraaglomerare de turişti. Unul dintre intervievaţi – vesel, în chiloţi de baie şi cu cremă anti-solară pe el. Persefon însuşi! Cum este apa, cum sunt preţurile? Mâncarea, plaja, cazarea? Uimitu răspundea superlativ la toate. În septembrie, l-au convocat desigur la Biroul Consiliului Facultăţii pentru explicaţii. S-a jurat pe sufletul bunicii decedate că nu era el, că fusese o confuzie. A mimat epilepsia, s-a tăvălit pe jos. N-au avut încotro, l-au iertat – învinşi. Dovezile culpei ar fi fost prea greu de obţinut… Numai că situaţia s-a repetat!”

„S-a repetat?” m-am arătat eu uimit cu gândul la abilul asistent Uimitu. „Da, s-a repetat. L-au pus, în compensaţie pentru absenţa de peste vară, în colectivul de întocmire a orarului, în toamnă. Persefon sună, se înţelege, cu o zi înainte de debutul ostilităţilor, şi povesteşte, cu voce sfârşită, cum s-a stins şi bunicul de dorul bunicii. Din nou, isterie, rocade de indivizi, înlocuiri… Dar, vai, fix în aceeaşi seară, lucrurile au scăpat de sub control! La Festivalul Vinului din urbe, unul dintre prodecani îl întâlneşte pe incomensurabilul meu asistent, fericit şi plin de viaţă, gâlgâind must şi tulburel printre îmbucături de pastramă de berbecuţ. Observându-l pe prodecan, Persefon a simulat brusc delabrarea, pozând, cu strâmbături oligofrenice, în cerşetor defazat. I-a strigat şefului său de la Facultate, cu mâna întinsă spasmodic, dă-ş mie, dă-ş mie, după care a zbughit-o, topindu-se în mulţime. Chemat ulterior la Decanat, a intrat în aceleaşi crize convulsive, denunţând, cu ochii daţi peste cap, aidoma unui şaman în transă extatică, confuziile care ar fi împins lumea pe marginea prăpastiei. Nu fusese el şi pace! A scăpat. Până la urmă, era cuvântul prodecanului împotriva spasmelor sale. Ultimele au avut câştig de cauză… Ei, şi iată că vine iunie anul curent, dragul meu! Îl numeşete directorul de Departament pe Persefonel Uimiţică secretar la comisia de susţinere a licenţei. Ai ghicit! În după-amiaza dinaintea examenului, nebunul anunţă telefonic, pe un ton lugubru, că a doua zi va trece, de urgenţă, printr-o operaţie complicată şi nu va putea fi prezent. Nu i-a mai mers însă uşor de data asta! Decanatul i-a solicitat certificat medical. Nu se aştepta Persefon la o asemenea întorsătură, dar s-a dovedit spontan. S-a dus iute la un văr de-al lui chirurg şi i-a cerut ajutorul.”

„Incredibil!” am exclamat surprins. „Da, da, s-a tâmpit masiv, ce mai! |la, chirurgul, a spus că-i emite hârtie doar dacă-l taie, fie şi puţin. În caz contrar, comitea fraudă. Au convenit să-i elimine o bucăţică din lobul urechii stângi, cu motivaţia existenţei acolo a unui melanom în formă incipientă. L-a executat rapid. Totuşi, corăbiile descurcăreţului s-au scufundat pe nepusă masă! A tras o infecţie înfricoşătoare pe locul inciziei. I-a crescut, practic, o nouă ureche. Roşie, inflamată, urâtă, gata parcă de asalt asupra celorlalţi. O fiinţă de pe altă planetă. Operaţii multiple, tratamente, chirurgi esteticieni (infecţia îi cuprinsese toată faţa)! L-au salvat, dar, când a ieşit din mâinile lor, Persefon nu mai era Persefon. Semăna acum leit cu Ceauşescu. Făcea până şi grimasa aia morbidă din buze şi, culmea, pronunţa cuvintele ca fostul secretar general al PCR (păţise ceva şi la spaţiul bucal!): tutulol, celorrrlanţi, rrichită. S-a prezentat la Decanat pentru aprobarea reluării activităţii. Decanul, prodecanii şi directorii de Departamente l-au privit îndoielnic şi au spus într-un glas că arătarea respectivă nu era domnul Uimitu! Se aflau în faţa unei substituţii de persoană! Io sîhnt, prretini, vă rrog sî mă rreprrimiţ! a gâjâit Persefon. N-a funcţionat. I-au făcut vânt.”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi