Adaptare

În toamna anului 2019, îmi amintesc exact, mai tânărul meu coleg, Trichindel Grăunţelu (de la Indoeuropenistică), mergea prin Universitate târşâindu-şi picioarele. L-am întrebat ce mai făcea şi mi-a mărturisit imediat, cu o voce – nu ştiu cum să spun – cavernos-baritonală, că se topise în ultimele zile de grija fiului său, Nolstiţiu, care tocmai începuse clasa a V-a. „Domnule profesor, am aşteptat cu înfrigurare această clipă”, a precizat cu glas patologic îngroşat Trichindel. „M-am temut cumplit că Nolstiţiu nu se va acomoda cu schimbarea de regim educaţional, cu trecerile de la învăţătoare la dascălii de gimnaziu şi de la evaluarea cu calificative la notele reale. Nu a fost vorba despre o frică abstractă, desigur. Angoasa mi s-a declanşat pe fondul propriei mele experienţe, de acum 34 de ani, când am intrat în clasa a V-a la un liceu prestigios din urbea noastră. Erau anii finali ai comunismului, marcaţi de teroare colectivă carevasăzică. Episodul a reprezentat pentru mine o traumă majoră. Nu înţelegeam nimic din sistemul gimnazial, deşi fusesem un elev bunicel în ciclul primar. Profii, severi, mă luaseră la ochi, confundându-mi deruta cu încetineala mintală şi, când nu mă ridiculizau dinaintea colegilor, aruncându-mi epitete ofensatoare, mă articulau după ceafă sau îmi lungeau urechile. Aveau senzaţia că, în pofida prostiei mele native, mă dovedeam de fapt obraznic în preajma lor, interpelându-i mereu cu o subtilă, dar insolentă, nedumerire. În realitate, solicitam explicaţii imbecile la tot pasul, pentru că nu reuşeam să o localizez nicăieri pe doamna mea învăţătoare care m-ar fi ajutat necondiţionat…”

Grăunţelu a răsuflat melancolic şi apoi a continuat: „În primul rând, nu deţineam proprietatea noilor termeni. Nu pricepeam diferenţa între director şi diriginte şi, prin urmare, am decis să-i salut la dublu, cum ar veni, pe cei doi, când îi întâlneam pe coridoare. La director am strigat, ca un răcan ameţit, bună ziua, tovarăşu’ diriginte-director. Ăluia i-a sărit muştarul instantaneu, percepând totul ca pe o batjocură. M-a cârpit cât ai zice peşte. Celuilalt am decis să-i zbier tovarăşu’ director-diriginte, bănuind că, în cazul anterior, nu aş fi folosit ordinea corectă. N-am apucat. M-am împotmolit la bună ziua care, de emoţie, mi-a ieşit bune zoaie. L-am enervat paroxistic pe dirig. Pe lângă urecheala şi palmele de rigoare, mi-a tras, cu sete, şi un şut în fund. Am ţinut-o aşa cam o săptămână. Când urlam tovarăşu’ diriginte-director, când tovarăşu’ director-diriginte. Tipii, spre uimirea mea crescândă, îşi ieşeau constant din minţi şi mă înhăţau de guler ca pe un infractor. Am încercat să nu-i mai salut. Nici o şansă să scap de cafturi însă! Alte acuzaţii monstruoase, alte invective. Capete de listă – impertinenţa şi proasta creştere din familie… În al doilea rând, nu mă dumiream privitor la unele materii din orar. Ce era oare Diriginţia? Urma să fie ţinută de directorul diriginte ori de dirigintele director? Dar PTAP-ul (Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei, dacă vă amintiţi)? O pauză pentru păpică sau ceva asemănător? Mi-am întrebat, cu maxima gingăşie de care eram capabil (pentru a nu-i supăra şi pe ei!), colegii, menţionându-le totuşi, naiv, interpretările personale ale celor doi termeni…”

Trichindel s-a oprit iarăşi, acum cu privire mai curând deprimată decât nostalgică. „Nu i-am supărat”, a revenit el rapid. „Dimpotrivă, i-am înveselit. Atât de tare, încât din Prostoveica nu m-au mai scos. Başca faptul că, după neinspirata-mi confesiune hermeneutică, îmi trăgeau pantalonii în jos, pe la spate, ori de câte ori mă prindeau ridicat din bancă… Vremuri grele, domnule profesor! Şi, fiindcă o nenorocire nu vine niciodată singură, am mai înhăţat o leapşă şi acasă. Considerând că eram suficient de mare şi, în plus, mai bine primeam vestea încă din septembrie, pentru a fi deja imunizat în decembrie, părinţii mi-au comunicat sec, într-o după-amiază, când am apărut de la şcoală exsanguinat, inexistenţa, de facto şi de jure, a lui Moş Gerilă. A fost prea mult! Fără să suflu o vorbă, m-am retras în bucătărie, am deschis uşa cuptorului şi mi-am băgat capul înăuntru. Aşa m-a găsit maică-mea ulterior. Uitasem să dau drumul la gaze, dar gestul s-a dovedit suficient pentru a-i alarma pe părinţi. Speriat, taică-meu m-a dus la singurii doctori pe care îi cunoştea din tinereţe, sperând că ar avea ceva abilităţi şi în domeniul psihologiei – un orelist şi un ortoped. Orelistului i s-a părut doar că aş avea gâtul roşu şi mi-a prescris ampicilină, iar ortopedului că aş fi cam strâmb şi m-a trimis la gimnastică medicală… Numai timpul le-a rezolvat pe toate!” „Bine”, am întrebat, „dar Nolstiţiu ce face? S-a adaptat în gimnaziu?” „Aa, Nolstiţiu! Da, da. Îi place a V-a. Eu însă, de emoţie, cred, am dezvoltat o răguşeală stranie şi un mers şleampăt. À propos, nu ştiţi un orelist bun şi un ortoped aşijderea?” Ce vremuri! Nici nu ne gândeam la epidemiologi şi infecţionişti.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi