Addendum la un proiect de ţară

Atunci când bestia stalinistă numită Silviu Bruckner, alias Brucan, ne-a informat, cu cinismul unei haimanale politice vândută mai multor stăpâni, că „vor trece cel puţin douăzeci de ani până când poporul român va învăţa democraţia“, ne-am enervat. Erau zorii unei noi ere, marcată de sângele copiilor şi tinerilor asasinaţi random de ucigaşii Securităţii (după ultimele dezvăluiri, din ordinul comandantului trupelor USLA, celebra „vulpe“ Ardeleanu, prietenul lui Băsescu), un timp pe care eu, ca şi mulţi alţi naivi, l-am crezut al „ieşirii la lumină“. Îmi aduc aminte cu mare claritate faptul că, la începutul anului 1990, am spus că lepădarea de comunism şi intrarea în normalitate, în civilizaţia europeană, va fi un proces lent, în care vom înainta „cu frâna de mână trasă“!, dar, o spun public, nu mi-am imaginat niciun moment că ascensiunea ţării spre lumină nu va fi un fapt împlinit în 2019. Am crezut că va fi greu, dar că vom merge spre progres, nu că forţele retrograde vor reînvia strigoiul lui Ceauşescu, cu tupeu şi cu violenţă mediatică şi guvernamentală. De ce s-a întâmplat aşa şi, desigur, ce s-ar mai putea face? sunt întrebări legitime cărora nu ştiu ce răspuns să le dau. Pot totuşi să încerc.

Orice proiect de ţară am imagina acum ar trebui să ţină sema de nişte realităţi. Cum ar fi:

1. E un fapt binecunoscut că alegerea imaginii reprezentative a Românie post-comuniste ca un hoit mursecat de o haită de lupi nu e deloc întâmplătoare sau inocentă. Clipul produs de autorităţi la Centenar, cu tot lupul acela străin, nu e deloc ambiguu. Ţara a fost prăduită şi hăcuită de o bandă transpartinică de lupi cu tricouri de culori diferite: roşii, galbene, portocalii, albastre, mov. Atunci când legea a făcut paşi melancolici şi timizi pentru a băga la zdup fiarele, ne-am trezit cu o slugă monstruoasă care a făcut ce i s-a cerut de către capii bandei pe care o apăra: a împiedicat obţinerea probelor şi a invocat, perfid, un recurs compensatoriu (care a devenit, halucinant, din situaţie excepţională, regulă pentru violatori) astfel încât criminalii să scape prin urechile justiţiei, din ce în ce mai docilă, din ce în ce mai oarbă. Dacă nu începe de aici, orice proiect de ţară e sortit eşecului.

2. Constituţia scrisă de Iorgovan, lingăul lui Iliescu, e strâmbă. Deşi declară că „nimeni nu e mai presus de lege“(art.16 al.2) şi că , în conformitate cu art. 72 al.1, „deputatii si senatorii nu pot fi trasi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“ (singura imunitate reală a acestora) următorul aliniat, strecurat şerpeşte de agenţii KGB, spune, nici mai mult mult, nici mai puţin, că deşi „pot fi trimişi în judecată penală pentru faptele lor, care nu au legătură cu declaraţiile politice“ ei „nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte“ ceea ce reprezintă, evident, o flagrantă încălcare a independenţei justiţiei şi o transformare a castei de infractori refugiaţi în vizuina parlamentului, la adăpost de mână procuraturii, într-o categorie de cetăţeni care sfidează legea şi principiul egalităţii în faţa acesteia pe care orice stat civilizat îl asumă. Dacă nu începe de aici, orice proiect de ţară este sortit eşecului.

3. Am ajuns în situaţia ciudată în care Curtea Constituţională conduce România deşi, conform legii, această structură se ocupă doar de adecvarea legilor la litera constituţională şi ea nu poate, în niciun chip, să emită sentinţe „definitive şi irevocabile“ din cauza faptului elementar că nu este parte a puterii judecătoreşti. În plus, CCR e o structură numită politic, fără nici cea mai mică legitimitate profesională sau morală care, în contextul în care are o majoritate formată din slugi ale unui anumit partid, este o realitate toxică şi profund antidemocratică. Decizia halucinantă a acestui for de a ataca pricipiul inamovibilităţii judecătorilor şi a casa nelegal şi netemeinic decizii definitive şi irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ultimul for legitim de apel prevăzut de lege!) ne aruncă direct în barbaria Africii negre în care o mână de comilitoni politici sunt mai presus de lege şi de instituţii şi impun voinţa bunului plac. Dacă nu începe de aici, orice proiect de ţară e sortit eşecului.

4. Economia României nu mai există. Cu excepţia unor aventuri particulare şi a unor investiţii străine care folosesc doar forţa de muncă locală, ţara noastră nu vinde aproape nimic la export ca urmare a creativităţii locale, nedependente de capitalul străin (ca să nu mai amintesc că, în timp ce roşiile organice românesc putrezesc pe câmp, supermarketurile ne oferă roşii din plastic olandeze sau turceşti). Chiar şi în IT, noi livrăm, la salarii decente pentru nivelul de trai de aici, servicii, nu produse proprii. Mai mult, de mai bine de două decenii, la fel ca într-o ţară africană subdezvoltată, banda politică de la putere a vândut, pe redevenţe ridicole pentru ţară, dar, evident, pe şpăgi consistente pentru ei, resursele solului şi ale subsolului. Escrocherii uriaşe precum Bechtel, fregatele luate de la fier vechi, avioanele de mâna a treia, flota, Roşia Montana, Chevron-ul de la Pungeşti, exploatarea gazului şi a hidrocarburilor din platoul continental al Mării Negre sunt doar câteva dintre marile tunuri date poporului român de cei care urlă cu tupeu, după ce au luat şpăgile, că suntem exploataţi de multinaţionale. Dacă nu începe de aici, orice proiect de ţară este sortit eşecului.

5. Opoziţia politică e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Pentru că e de aceeaşi teapă morală cu cei pe care vrea să-i schimbe, aşteptând nedemn efectele jocului primitiv al reacţiei anti-sistem. Am auzit zeci de sudalme la adresa celor care nu s-au dus la vot pentru că nu au avut cu cine să voteze. Cei care îi incriminau, cu nimic mai prejos decât gorilele mediatice ale lipitorilor kaghebiste, uitau un lucru elementar: nimeni nu e scandalizat când hoţii declaraţi fură. Când însă vardiştii, care pretind că vin în locul hoţilor, fac acelaşi lucru cu tupeu, atunci nu mai pot fi niciodată crezuţi de un electorat care, totuşi, se duce la vot în cunoştinţă de cauză. Dacă nu începe de aici, şi nu vine cu o ofertă politică alternativă, credibilă, orice proiect de ţară este sortit eşecului. Aşa cum „Să trăiţi bine!“ sau „România lucrului bine făcut“ s-au scurs în budă luate de efervescenţa apei, odată ce electoratul, minţit şi escrocat de nişte şpăgari fără niciun proiect real de reformare şi progres, s-a prins cum stă treaba. De aici ar trebui pornit un proiect de ţară.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor