Alegeri în regatul confuziei (II)

Blondul cu frizura mereu deranjată a fost proclamat erou, culorile de pe harta electorală au luat-o razna, Brexit-ul nu mai poate fi oprit decât de un vrăjitor puternic, iar clanurile scoţiene şi-au găsit un William Wallace de gen feminin. Acestea sunt doar câteva dintre concluziile votului de joia trecută – cu siguranţă că ele nu reprezintă decât începutul unui val analitic ce nu se va domoli curând.

Şi nici nu e bine să se domolească, cel puţin atât timp cât ne oferă analize ale celor mai buni specialişti în politica britanică, ale unor comentatori obiectivi ataşaţi interesului public şi, de ce nu, ale unor oameni angajaţi politic ce nu ezită să-şi exprime convingerile, în vâltoarea victoriei sau în agonia eşecului. Cu ce impresii şi învăţăminte am putea rămâne noi, aici, la sfârşitul thriller-ului politic britanic?

Ar trebui, poate, să medităm asupra proiectului european, a cărui forţă trebuie să vină din adeziunea durabilă a cetăţenilor diverselor state-naţiune, nu din blocarea sau şicanarea celor ce au decis, democratic, să iasă. Boris Johnson şi Partidul Conservator au câştigat, practic, aceste alegeri în clipa în care s-a ajuns la un nou acord cu UE (nu discutăm aici despre diferenţele mari sau mici faţă de textul negociat de Theresa May). Liderii "celor 27" şi reprezentanţii de vârf ai instituţiilor de la Bruxelles aveau posibilitatea să profite, în toamnă, de vulnerabilitatea lui Johnson, să influenţeze procesul politic din Regatul Unit şi preferinţele electorale ale britanicilor. Spre cinstea lor, nu au făcut-o, iar astfel au dat dovadă de respect faţă de partenerul de negocieri şi de responsabilitate în ceea ce priveşte evoluţia raporturilor bilaterale viitoare.

Am putea reflecta, de asemenea, asupra responsabilităţii liderului politic. În Regatul Unit, nimeni nu este atât de naiv încât să afirme că votul (uninominal) pentru un candidat sau altul se bazează pe evaluarea atentă a candidaţilor de către alegători. Chiar dacă nu mergem până-ntr-acolo încât să vorbim de prezidenţializarea scrutinului, este clar că liderul naţional contează în mod decisiv. Iar asta îl confruntă cu nevoia de a-şi declara şi apăra opţiunile, fără a se putea ascunde în cazurile neconvenabile. Jeremy Corbyn a făcut toate eforturile pentru a-şi conduce partidul în direcţia dorită – cât de corectă era ea, este o altă chestiune – dar n-a avut curajul să spună ce gândeşte şi ce doreşte el în privinţa Brexit-ului. În campania dinaintea referendumului din 2016 militase cu jumătate de gură (şi din considerente de oportunitate, nu din convingere) pentru remain. La scrutinul din 2017 se angajase să pună în aplicare Brexit-ul, fără a spune explicit ce variantă preferă. Acum nu a spus decât că respinge varianta Johnson şi, în caz de victorie, va negocia altceva, după care va organiza un referendum în care cetăţenii să aleagă între respectiva variantă şi rămânerea în UE.

În fine, nu e deloc rău, ci e chiar foarte bine că alegătorii nu sunt cuantificatori raţionali de beneficii, aşa cum şi-ar dori adesea politicienii. Asemenea omologului său din teoria economică, votantul raţional îşi pierde vremea uitându-se la televizor, vorbind cu vecinii sau, tot mai mult, hoinărind pe reţeaua globală. Asta nu îl face nici mai bun, nici mai competent – îl face doar mai imprevizibil. Cu cât candidaţii au o părere mai proastă despre alegători, cu atât sunt mai predispuşi să confunde modelul teoretic al alegătorului raţional (altfel, extrem de util) cu naivul generic ce poate fi convins prin promisiuni ultrageneroase sau ultracurajoase. În alegerile de joia trecută, laburiştii au fost sancţionaţi şi pentru că sacul de Crăciun propus electoratului era mult prea umflat, raportat la resursele economiei.

Încheiem cu o chestiune adesea discutată, din 2016 încoace: în lume se întâmplă multe lucruri surprinzătoare, iar tendinţa de a face corelaţii este naturală. Referendumul din 2016 şi victoria lui Trump, peste ocean, se pretează uşor unor asemenea demersuri. E mai greu de văzut, însă, cum s-ar putea pune în legătură victoria lui Johnson şi ceva legat de Trump. Nu e deloc sigur că votul de joi al alegătorilor din Cumbria ne spune ceva despre opţiunea celor din Wisconsin, în noiembrie viitor. Şi, în orice caz, nu datorită personalităţii magnetice a lui Trump a câştigat Johnson atât de clar. Poate că tendinţa de a făuri "internaţionale" acolo unde nu este cazul ne împiedică să apreciem la justa valoare o expresie cu care noi, românii, suntem deja obişnuiţi: răul cel mai mic.