Alinturi veninoase

În discursul public contemporan, pe fondul suspendării graniţelor între exprimarea informală, proprie comunicării în spaţiul privat, şi exprimarea formală, definitorie pentru discursul public, folosirea cu intenţie depreciativă a unor hipocoristice îndeplineşte multiple funcţii comunicative: semnalează ignorarea normelor de conduită discursivă politicoasă, reflectă plasarea propriei imagini într-o lumină favorabilă, concomitent cu discreditarea imaginii celuilalt (fie un preopinent, fie persoana "obiect" al comunicării verbale), amplifică ridiculizarea, caricaturizarea, defăimarea şi stigmatizarea, prin insultă, a interlocutorului ori a unui terţ. Valoarea negativă a decupajelor hipocoristice se dezvoltă contextual, rezultând perechi onomastice de tipul formă hipocoristică – nume de familie, prin care se amplifică "distanţa" retorică dintre adresativele informale şi cele formale: (Nea) Nelu Iliescu < Ion Iliescu; Leana, Nuţi Udrea < Elena Udrea etc.

În presa postdecembristă, mai cu seamă în cea satirică, recursul la forme hipocoristice este, în unele condiţii de comunicare, favorizat de amplificarea efectelor caricaturale. În comunicarea prin intermediul internetului, pactul retoric dintre jurnalist şi cititor mizează pe asumarea unei pretinse complicităţi care înlesneşte potenţarea ironiei şi umorului prin prisma cărora este evaluat realul. Familiaritatea, simulată desigur, faţă de persoana "obiect" al comunicării verbale permite recursul la diverse forme hipocoristice ale căror valori peiorative se actualizează contextual: Lena (Băsescu), Cris (Diaconescu), Adi (Năstase), Vic, Vicky (Ponta).

Decupajele hipocoristice prezintă interes şi pentru că atrag atenţia asupra unui alt aspect, înrudit, trunchierea numelor de persoană. Moda numelor trunchiate în acord cu prototipul Vio < Viorel sugerează că aceasta este o tendinţă antroponimică dominantă, manifestată în discursul public ca urmare a interesului vorbitorilor de limbă română (cei tineri, în special) faţă de segmentările antroponimice specifice adresării familiare din spaţiul lingvistic anglo-american. Această practică onomastică pusă în acţiune în cercurile de adolescenţi accentuează apartenenţa la grup, mecanismul având, aşadar, funcţii afective şi sociale. Totodată, moda se suprapune peste un mecanism mai vechi, atribuirea de porecle provenite din prescurtări ale numelui de familie şi/sau ale prenumelui. Trunchierea poate afecta şi prenumele şi numele de familie, procedeul extinzându-se nu doar la clasa numelor purtate de oamenii politici [Băse < Băsescu; Stolo < Stolojan; Tări < Tăriceanu; Vanghe < Vanghelie etc.], ci şi la cea a numelor purtate de persoane aflate, la un moment dat, sub reflector monden [Iri < Irinel (Columbeanu); Bahmu < Bahmuţeanu; Bote < Botezatu; Zăvo < Zăvoranu etc.] sau cu renume în lumea sportivă [Lăcă < Lăcătuş; Luci < Lucian (Bute); Piţi < Piţurcă etc.].

Acestor tehnici de dezmierdare corozivă le putem adăuga şi găselniţa de a contopi numele şi prenumele. "Contaminarea" cu pricina favorizează apariţia unor hibridizări hazlii pentru cititorii de presă, dar supărătoare pentru cei astfel stigmatizaţi: Crintonescu < Crin [An]tonescu; Mirceoană < Mirce[a] [Ge]oană; Moniridzi < Moni[ca] [Iacob] Ridzi.

În toate cazurile, coloratura stilistică de sorginte infantilă este evidentă şi de-am îndrăzni să întrecem măsura bunei-cuviinţe am scrie că astfel de "neobrăzări" onomastice au un soi de resort teribilist şi revanşard, întocmai ca atunci când copiii îşi dispută întâietatea, scornind etichete şi apelative care mai de care mai aspre. Mai potrivit e să apreciem că astfel de bravade nu s-au născut pe aceste plaiuri, ci au fost împrumutate, ca şi alte secrete ale meseriei, de la confraţii de condei sau de tastatură din alte părţi ale lumii. În fond, presa a fost gândită, încă din veacul al XIX-lea, ca produs acroşant, comod şi ieftin, aşa că nu s-ar cuveni să ne lovească sfânta mirare atunci când descoperim că diverse mecanisme onomastice de alint veninos îi preschimbă pe purtătorii numelor în personaje, adică în măşti fabricate pentru a întreţine senzaţionalul facil.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi