Ambiguitatea genurilor (II)

Mitul androginului e la fel de vechi ca lumea: el apare în cosmogoniile şi religiile arhaice ale diverselor popoare răspândite pe mapamond, după cum apa­re şi în constructele gnostice sau teosofice dintre cele mai sofisticate. Tema a abordat-o Platon, dar şi Leonardo da Vinci, precum şi alţi filozofi şi artişti ce au căutat să înţeleagă resorturile intime, fizice şi psihice, ale modului cum funcţionează şi evoluează fiinţa şi specia umană. În vremurile noastre, tema a fost abordată de către diverşi reprezentanţi ai artei suprarealiste, dând naştere, ca în cazul lui Dali, la viziuni halucinante: „Emoţia mea – scrie Dali în Jurnalul unui geniu – are forma perfectă a unui continuum cu patru fese (deci, o formă de natură androgină, n.n.), ea are însăşi tandreţea cărnii din care e plăsmuit Universul. „

Nici literatura, nici arta postmoderna nu au ocolit această temă.„Trupul nostru e ca un templu – zidit din carne, din oase, şi din sânge – afirma într-un interviu Felix Aftene, un tânăr artist plastic ieşean, obsedat de forme. Contemplându-l din diverse unghiuri, caut să-l surprind într-o ipostază insolită. În fiecare veac ce trece, se produc tot în noi felul de mutaţii. Omul antic e un pic altfel decât cel modern. Sau postmodern. Meditând la toată această devenire ce se simte în timp, eu încerc să mă joc de-a creaţia, reinventând tipare care deja există în lume, dar pe care noi nu le conştientizăm. Dacă aş aşterne pe pânză trăsături clasice, arta mea n-ar putea avea o amprentă proprie. Eu mă joc, dar în acelaşi timp, dar şi caut înlăuntrul meu linii şi forme noi, care să mă reprezinte. De aici şi tema androginului.“

Dar iată cum vede Platon în Banchetul, prin vocea personajului Aristo­fan, un adevărat precursor al avangardismului, evoluţia speciei umane supusă puterii Erosului: „În vremurile de demult natura noastră fost foarte diferita de cum este astăzi. Au existat trei tipuri de oa­meni şi nu două ca acum, de sex masculin şi de sex feminin. Cel de-al treilea tip a avut atât caracteristici feminine cat si masculine… Hermafrodiţii erau din punct de vedere fizic foarte compacţi din orice perspectivă ai fi privit la ei: spatele si şoldurile formau un cerc perfect – aveau patru mâini, patru picioare; două feţe pe cele două părţi ale unui singur cap situat pe un gât perfect rotund; patru urechi, doua organe de reproducere, iar restul aşa cum vă puteţi imagina. Se deplasau mergând pe jos în poziţie verticală ca şi noi, în sensul în care doreau. Şi atunci când începeau să alerge, păreau nişte acrobaţi care aruncă picioarele în aer şi fac tumbe si, având opt membre pe care să se sprijine, rostogolindu-se ca roata.“

Fiinţele androgine aveau o formă perfect sferică, fiind compuse fie din doi bărbaţi, fie din două femei sau dintr-un bărbat şi o femeie, lipiţi spate în spate unul de celălalt. În Banchetul se spune că puterea hermafrodiţilor era nemărginita, fapt care a trezit suspiciunea zeilor a dus la anihilarea lor. Cuprinşi de teamă, zeii i-au despărţit secţionându-le trupurile în două. Părţile separate însă nu rezistau să trăiască decât foarte puţin timp. Şi atunci zeii au creat Erosul, oferind astfel posibilitatea părţilor de a se uni din nou.

Banchetul poate fi privit ca o parabolă ce sintetizează toate fluctuaţiile erotice ale naturii umane şi ale Cos­mosului: „Deci, fiecare dintre noi este o parte a unei fiinţe umane complete originale. Pentru fiecare persoană există, prin urmare, o altă persoană care o completează, deoarece una dintre ele a fost tăiată în două. Acesta este motivul pentru care toată lumea continuă să-si caute jumătatea sa. Aşa stând lucrurile, toate părţile de sex masculin, care sunt derivate din compusul sexelor pe care l-am numit hermafrodit, se îndrăgostesc de femei; în acelaşi mod , femeile, care şi ele provin din hermafrodiţi, se îndră­gostesc de bărbaţi… Însă, femeile care provin de la fiinţa completă de sex fe­minin, ei bine, pe acestea nu le in­teresează bărbaţii: înclinaţia lor le duce mai degrabă spre alte femei şi din această specie derivă lesbienele. Masculii, în cele din urmă, care provin de la fiinţa de sex masculin caută numai bărbaţi. Încă din tinereţe, dat fiind ca sunt o fracţiune de sex masculin a unui tot întreg, aceştia se îndrăgostesc şi au plăcerea să stea doar în preajma bărbaţilor şi în braţele lor.“

Aceşti oameni, afirmă Platon, când îşi întâlnesc cealaltă jumătate a lor sunt pătrunşi de o atracţie neînţeleasă pentru ei, şi, în cazul în care se îndrăgostesc, aproape că nu pot să trăiască nici o clipă unul fără celălalt. „Nu poate fi vorba doar de bucuriile dragostei, nu ne putem imagina că atracţia sexuală este singurul motiv pentru fericirea lor şi singura forţă care împinge să trăiască cot la cot. Sufletul lor, în mod evident, caută în acel altcineva ceva ce nu poate definit.“

Forma sferică a androginului simbolizează perfecţiunea. Ea mă duce cu gândul la teoriile gnostice referitoare la cosmos privit ca un univers închis, caracterizat prin ordine şi armonie, dar şi la unele creaţii poetice moderne, cum ar fi, de pildă, Oul dogmatic al Ion Barbu, sau splendidul poem al lui Nichita Stănescu, Adolescenţi pe mare, unde întâlnim aceiaşi viziune platonică asupra lumii: „Această mare e acoperita de adolescenţi/ care învaţă mersul pe valuri, în picioare,/ mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,/ mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare./ Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect/…/ Şi aştept/ un pas greşit să văd, sau o alunecare/ măcar pân’ la genunchi în valul diafan/ sunând sub lenta lor înaintare./ Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan/ au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare“. Nu simţim aici nici o aluzie erotică.  Adolescenţii lui Stănescu se înalţă în aer, desprinzându-se de contingent, în căutarea formelor pure. Dacă vrem să găsim aici cu orice preţ erosul, atunci ar trebui să ne gândim la unul de tip transcendental. Oul dogmatic al lui Ion Barbu, poate fi privit şi el ca o formă în care sălăşluieşte creaţia perfectă, „palat de nuntă şi cavou“, de natură ambivalentă.

…Inconştientul individual, despre care am pomenit în prima parte a articolului, este straniu şi înfricoşător. În interiorul său, ca în burta unui monstru, se acumulează toate spaimele şi toxinele psihicului uman: întâlnim aici şi frustrările de natură sexuală, şi pornirile legate de complexul lui Oedip, după cum întâlnim şi alte noxe psihice acumulate pe parcursul vieţii fiecărui om. În Ana Karenina, Tolstoi spunea că „fiecare familie nefericită, este nefericită în felul ei“. Raportând aserţiunea lui Tolstoi la inconştient, am putea spune că nu există fericire în inconştientul personal, ci doar o nefericire specifică fiecărui subiect. Pentru că inconştientul nu este altceva decât infernul.

Inconştientul colectiv, spre deosebire de inconştientul individual, se compune din imagini primordiale ale procesului de evoluţie a speciei umane (poate şi a tuturor regnurilor) de-a lungul erelor ge­o­logice, putând fi asemuit cu filogeneza. Dacă în rocile pământului s-au se­dimentat urmele unor organisme dispărute ce au populat cândva pământul, în inconştientul colectiv descoperim aceste urme la nivelul instinctelor primare, dar şi la un alt nivel superior ce ţine de zestrea genetică şi ancestrală a fiecărei specii, dimensiunea inconştientă fiind una universală.

Conform teoriilor lui Jung, arhetipurile controlează prin intermediul imaginilor fulgurante ce ne apar uneori în stare de veghe, dar de cele mai multe ori în somn, întreaga viaţă a individului şi a speciei, începând cu naşterea, trecând prin experienţele erotice, cele de ordin religios, de natură socială, şi terminând cu moartea.

Extrapolând ideile şi viziunile lui Platon, din Banchetul, dar şi din Republica, unde apare mitul sau parabola peşterii, la tendinţele şi interpretările diverselor curente psihologice din zilele noastre, am putea trage concluzia că autorul dialogurilor a intuit cu trei secole înaintea erei noastre ceea ce părintele psihanalizei, Sigmund Freud, şi Jung, autor al lucrării Psihologie şi Alchimie, vor descoperi abia la începutul secolului douăzeci. În fond, atât peştera din Republica lui Platon, cât mai ales androginul din Banchetul au o strânsă legătură cu psihanaliza lui Freud şi cu lumea arhetipurilor lui Jung.

În privinţa sexualităţii, trecutul omenirii pare să fie la fel de tulbure ca şi prezentul. Cât în privinţa viitorului, din datele pe care le avem, am putea spune că epoca erei virtuale, tendinţele descrise în Banchetul nu se vor atenua, ci dimpotrivă. Cu siguranţă, în peştera viitorului omenirii androginul va avea statura unui zeu.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist