America, Biserica

Ajuns acasă, am postat povestioara asta pe FB. Şi ce să vezi: din câteva comentarii, s-a format aşa, o mică bucată de memorialistică şi de exegeză a înjurăturii.

"Asta-i înjurătură veche prin Iaşi. Tata şi amicii lui o foloseau frecvent", a comentat prietena GG.

"Ei, eu n-am mai auzit-o…", am răspuns la comentariu. "Ştiu doar varianta cu Biserica mă-tii şi ceva îmi spune că America mă-tii e varianta «seculară» a ei."

Am spus asta pentru că ştim, cred, cu toţii fenomenul: eviţi înjurătura în varianta hard, înlocuind cuvântul obscen ori în contradicţie cu respectul pentru credinţă&biserică cu unul soft. Zici "în puii mei!" în loc de ştiţi voi ce, "îmi bag picioarele" în loc de ştiţi voi ce etc.

Fiind vorba de America şi văzând noi filmele în original cu subtitrare (din fericire, nu preget să subliniez asta), putem lesne constata că peste tot, deci şi la americani, există fenomenul: zic şi ei shoot în loc de shit, oh my gosh în loc de oh my God etc.

Următorul comentariu îi aparţine prietenului FI:

"Da, e veche în Moldova sau poate doar în zona Iaşului. Mă întreb care o fi originea. O fi poate un ecou al propagandei anti-americane din anii cincizeci? Un fel de sublimare în mentalul colectiv a unui rău improbabil."

Iată cum, cu acest comentariu, am ajuns la o posibilă abordare a înjurăturii din perspectivă istorică: da, nu-i exclus ca înjurătura să-şi aibe originea în anii 1950 ai comunismului stalinist, mai ales că bărbatul în cauză avea peste 60 de ani, deci va fi prins, copil fiind, ceva din obsedantul deceniu ori a crescut într-o casă în care fie bunicul, fie tatăl, fie ambii au folosit şi ei înjurătura asta.

În fine, ultimul comentariu, postat de prietena COP, aduce apă la moară interpretării mele (care, desigur, reprezintă doar o variantă posibilă):

"Bunicul meu alterna America … şi Cristelniţa".

Moment în care nu pot să nu-mi amintesc de-un articol pe care l-am publicat prin 1993, pe la începuturile revistei Dilema (Dilema veche de azi), anume "Înjurătura la saşi". Ei bine, piatra unghiulară a textului a reprezentat-o realmente o chestiune istorică: într-un caiet-cărţulie scris de mână cu "Legile vecinătăţii" din 1869 pe care l-am găsit în podul casei de la Amnaş (un stră-străbunic de-al meu fiind trecut pe copertă drept unul din cei doi Alt-Nachbarn – vecini bătrâni, adică, denumirea însemnând un fel de titlu – sub care/în mandatul cărora au fost redactate legile din caietul cu pricina), peste ce credeţi c-am dat în articolul 4? Iată-l:

"În caz că vecinii sau vecinele se ceartă urât ori îşi dau porecle şi se-njură, în funcţie de chestiune cel vinovat trebuie amendat negreşit cu 1 gulden german, iar celui jignit trebuie să-i ceară iertare." Şi acu-i acu’: "În plus, cea mai mică vorbă de-njurătură valahă costă 1 gulden german, iar de-şi permite cineva să blasfemieze sfintele evanghelii, botezul şi în general religia în valahă, va trebui să fie denunţat negreşit la consistoriu."

Ehei, deci înjurătura pe româneşte pe de-o parte, privind Biserica pe de altă parte, are, cum ar veni, tradiţie (şi) la saşi!…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist