Caută 
1 MIN
Amiaza omului cu felinar Dan Bistricean face parte din familia poeţilor discreţi, a căror voce se aude rar chiar şi în urbea lor natală. În ciuda expresivităţii şi a percuţiei neobişnuite a poeziei sale, el nu este un răsfăţat al criticii literare, cu atât mai mult al marelui public. Poetul s-a născut la Suceava, la mijlocul anilor şaptezeci, a absolvit Facultatea de Filozofie şi Istorie din Galaţi şi s-a stabilit de câteva decenii la Brăila, unde a practicat mai întâi gazetăria, apoi biblioteconomia, în paralel cu poezia şi filozofia. Fiind întrebat de un reporter cum a ajuns brăilean, poetul a răspuns că acolo l-a mânat instinctul orb, dar şi marea sa iubire pentru fiinţa ce i-a fost predestinată de zodii, precum şi iubirea faţă de artă şi cea faţă Brăila, oraş cu un parfum aparte, încărcat de istorie şi poezie.
Bacovian ca structură, cum în caracterizează unul din exegeţii săi, Dan Bistricean scrie o poezie ce pendulează între neoavangardism şi un expresionism de sorginte gândiristă, în care banalitatea unei realităţi corozive îşi găseşte contrapunctul în transcendenţă. Poezia sa seamănă cu un labirint în care imaginile şi metaforele reprezintă firul călăuzitor ce duce spre cunoaşterea de sine. Spiritul lui neliniştit e mereu în căutarea acelui „balsam de lumină“ ce vindecă orbirea, mai cu seamă cea interioară. Ca şi autorul Nebănuitelor trepte, vorbesc de Lucian Blaga, Dan Bistricean caută şi el „apa din care curcubeul îşi bea frumuseţea şi nefiinţa“, adică caută mirajul şi divinitatea ascunsă în corola de minuni a lumii. În acest sens, titlul primelor sale volume de versuri, Ochii din buzunare şi Amiaza omului cu felinar, sunt mai mult decât semnificative. Transcendentul, absolutul le putem descoperi oriunde în lume, în lucrurile mici, dar şi în lucrurile mari. Lucian Blaga încearcă să le descopere în spaţiul mioritic sau în cel ancestral, în care umbra Marelui anonim veghează asupra focului aprins al cunoaşterii umane. Dan Bistricean, apelând la practicile artistice minimaliştilor, caută să acceseze semnele prezenţei divinului în cotidian. De aceea, curcubeul închipuit de el e unul toxic: „Curgeam pe râu/ ac o pată de păcură (semănam cu un curcubeu toxic)/ câţiva adolescenţi din cartier mă recunoşteau/ şi se mirau cât de lichid poate fi un adult/ le făceam semne/ schimbându-mi forma/ ei nu înţelegeau nimic/ vroiam să le spun că plec definitiv/ din oraşul lor impudic“, unde ţi se întind capcane la fiecare pas, pieţele „sunt sufocate de oameni“, în timp ce din vizuinile „cetăţenilor cu jobene“ ţâşnesc valuri de panglici tricolore îmbibate în sânge, vestind semnele unei apocalipse interioare. Legat de prezenţa divinităţii în lume, într-un interviu, Alexandru Paleologu spunea că: „Lucrurile cu adevărat importante sunt, de regulă, cele pe care conştiinţa noastră nu le înregistrează la primul contact. Sunt lucruri mărunte şi fapte pe care nu le vedem imediat, ci trecem pe lângă ele cu nepăsare.. Datoria faţă de societate, faţă de normele de existenţă ţin, desigur, de obligaţie. Consider însă că important enu să-ţi faci datoria în spaţiul social, ci să identifici semnele lui Dumnezeu în lume. Pentru aceasta e nevoie să crezi că Dumnezeu se manifestă într-un mod cvasiperceptibil, pentru cei atenţi, pentru cei lucizi şi imperceptibil pentru cei care nu au un simţ înnăscut sau poate doar latent: acesta e un simţ pe care eu îl denumesc ca fiind unul al perceperii divinului. E nevoie doar de o clipă de concentrare, pentru a te înălţa din mizeria şi nimicnicia în care ai fost aruncat. O palidă rază de soare răsfrântă într-o mică băltoacă de apă din mijlocul străzii îţi poate releva toată frumuseţea universului creat de Dumnezeu. Există însă riscul ca din pricina frământărilor şi suferinţelor ce te încearcă să treci nepăsător pe lângă aceste semne pe care Atotputernicul ţi le trimite în dar.“
Poezia lui Dan Bistricean nu este lipsită de frământări şi stări anxioase. Poetul nu este un spirit contemplativ, apolinic, ci unul dionisiac, care caută să ajungă la divinitate prin vertijul unor trăiri duse pe marginea sau, mai bine zis, culmile disperării cioraniene, acolo unde în locul credinţei bântuie vidul existenţial. Vorbesc, desigur, de vidul lui Cioran, căci, în cazul poeziei autorului Ochilor din buzunare, vidul interior e matricea adormită din care se revarsă peste lume, sub diferite forme, însăşi absolutul, însăşi divinitatea. În acest sens,consider că viziunea sa despre lumea e mai apropiată de Petre Ţuţea decât de Emil Cioran, căruia autorul i dedică, de altfel, şi un eseu, revelator pentru propria sa artă şi credinţă. Criza omului contemporan – spune Dan Bistricean – este de ordin soteriologic. El pendulează între existenţă şi neant, devenind prizonierul „utilului şi al orgoliului, neputând înţelege că există un Absolut mântuitor, şi nu doar un infinit gol – echivalentul morţii“. Şi aceasta deoarece omul istoric este opus omului religios, care descoperă adevărul prin credinţa sa. Căci adevărul, în concepţia lui Dan Bistricean, nu pleacă de jos, ci vine de sus. De aceea omul istoric, cel raţional, e dezorientat, el nu-şi aparţine sieşi, ci spaţiului social. Pe când celălalt, omul religios, fiind integral creat de Dumnezeu, după cum spune Ţuţea, ajunge la autodesăvârşire. În timp ce „omul istoric, raportat la acest primordial, e un fel de neom.“
În „Amiaza omului cu felinar“, poetul Dan Bistricean, străbătând oraşul-furnicar şi răscolind mizeria din jur, caută să descopere tocmai omul etern şi semnele prezenţei divine în spatele omului raţional, copleşit de problemele cotidiene. De aceea, el îşi ţine nu mâinile, ci ochii în buzunar, ignorând glasurile „negustorilor vicleni“ ce vor să-l ducă în ispită, momindu-l să-şi vândă „lumina ascunsă“ pentru aurul sclipitor. Poetul însă rezistă ispitei, continuând să-şi strângă în pumni comoara, conştient fiind că la capătul drumului, atunci când îşi va deschide palma, i se va revela veşnicia ca o „mare promisă“, ondulându-şi valurile deasupra unui oraş infernal în care „înţelepţii primesc cucută cu ciolan“, iar „caii plâng în genunchi/ doborâţi de povara prea mare a cerului“ căscat peste marginea unei Rome, unde un „Nero (complet orb)/ cântă la acordeon“.
Rătăcind oraşul labirint, aflat în plin carnaval, prin care se scurg „tramvaie lichide“, strivind „ultimii melci urbani“, iar teatrele de păpuşi iau foc, omul cu felinar devine din ce în ce mai conştient că „harta regăsirii de sine“, pe care o poartă în buzunarul de la piept, înaintând printre „manechinele îmbrăcate în costume de pompieri/ cu furtunuri de recuzită“ pline de „panglici de hârtie/ închipuind apa“, e un fals, de aceea el nu va ajunge niciodată să-şi descopere propriul său eu. Destinul lui fiind acela de-a rătăci „pe străzi de nisip“ şi „galerii sepulcrale“ ce au forma cercului, dar şi a conceptelor filozofice desprinse din paginile unui Panteon închipuit şi niciodată locuit.
Dan Bistricean, afirmă colegul său de generaţie, poetul şi eseistul, Alexandru Ovidiu Vintilă, originar şi el din Suceava, „percepe poezia drept dătătoare de speranţă în faţa unei lumi apocaliptice, devoratoare şi neîndurătoare, marcată de stări negative şi tensiuni cumplite“. Volumul, scris în „douăzeci şi opt de zile“ poate fi privit ca o coborâre a omului cu felinar în propriul său infern, în căutarea sinelui profund, populat de strigăte, de vaiete, dar şi de arhetipuri pline de umbre şi lumini din spaţiul inconştientului colectiv, cum este, de pildă, imaginea tatălui, prezentată în ciclul Anotimp arhetipal: „Faţa galbenă a tatei/ stătea în fereastra cenuşie/ de la etajulunuhepatici/ în ficare fereastră cenuşie/ era câte o faţă galbenă/ tata cobora sfoara de care era legată/ sacoşa goală pentru alimentele de regim/ toţi coborau sforile de care erau legate/ sacoşe goale/ pentru alimente de regim/ mama îi spunea tatei/ să se odihnească/ aproape concomitent/ celelalte mame le spuneau taţilor şi copiilor lor/ să se odihnească/ în faţa sanatoriului murdar/ era un parc putred/ din care eu adunam frunze galbene/ de frasin care semănau mult/ cu faţa tatei/ şi cu feţele taţilor fixate în ferestrele cenuşii de la etajulunulhepatici“, unde „mâinile nesigure ale unui copil“, căţărat „pe creştetul unui bloc mătăhălos, desenează „chipul celui ce va fi“.
Punând pe rug toate pendulele şi spărgând toate clepsidrele, omul cu felinar al lui Bistricean îşi caută inocenţa pierdută în spaţiul labirintic al unui oraş obscen, unde un „vizitiu nebun/ îşi bate crunt calul de lemn/ apoi îngenunchează şi plânge“, încercând, probabil, să-l readucă la viaţă, în timp ce „caii de carne„ trag după ei pe străzi tramvaie, sau mai degrabă, suflete carbonizate. t
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
