Amintiri răzleţe din decembrie 1989

În alte ţări din Est se întrezăreau semne de speranţă, dar ele păreau să ne ocolească tenace, spunându-ne într-un fel neinteligibil că suntem un neam fatalist care îşi merită soarta. Fragmentare, veştile din ţările vecine, în care popoarele îşi învinseseră frica, nu păreau să ne stimuleze, ci să ne întărească percepţia că noi ne-am pierdut simţul istoriei, iar acesta se răzbună, uitându-ne într-o zonă cenuşie, un fel de Macondo năpădit de fantasme. Fulguraţii de gând liber, rostite cu infinită prudenţă faţă de unii colegi/ prieteni, care îmi păreau de încredere erau întâmpinate cu tăceri apăsătoare. Unul mi-a sugerat să-mi reprim îndoielile, cu un argument ce mi-a provocat un acces de furie, şi anume preţul pâinii care explodase în Polonia ce tocmai ieşise din comunism, în vara lui 1989. Peste câteva luni, când Ceauşescu era istorie, mi-a mărturisit ceva ce m-a cutremurat: am crezut că tu eşti provocator, altfel nu puteam înţelege cum ai avut curajul să te confesezi! Atunci am înţeles cât de pervers lucrase frica inoculată în oameni. Mai târziu am avut confirmarea acestei maladii din lectura unor cărţi esenţiale. Da, comunismul distrusese nu doar ideea de libertate, dar şi firescul raporturilor umane, sinceritatea şi încrederea, care ajunseseră delicte şi erau privite ca o provocare.

Acel decembrie de final al lumii vechi a debutat sub semnul unei anomalii climatice: o căldură nefirească. Să fi anunţat nefirescul vremii schimbarea vremurilor? Atunci nu am citit niciun semn prevestitor. Şi totuşi, în aer plutea o stranie nelinişte. De aceea mă întreb uneori, cu nedisimulată frustrare, ce mi-a lipsit să percep că timpul şi-a ieşit din ţâţâni. Abia mai apoi am înţeles că ţarcul în care am trăit a corupt şi noţiunea de timp. Perceput ca o repetiţie ritualică, timpul părea să fi încremenit nefiresc, într-un fel de paradigmă eleată. Şi asta în ciuda faptului că în filosofia oficială, timpul era heraclitic. Deşi nu am avut curajul să sper într-o evadare, visam la o minune.

Îmi făcusem un fel de platoşă din curajul de a rosti adevăruri istorice interzise. Micul curaj al pedagogilor necanonici. O făceam de mai multă vreme şi nici azi nu-mi pot explica cum de am fost tolerat până târziu, în primăvara lui 1989, când am fost atenţionat cu privire la felul în care interpretam eu istoria. Probabil că acţiunile de spionaj care s-au înteţit în România sfârşitului de regim le ocupa timpul cu mai mult folos decât ideile mele libere despre istorie.

Era în 14 decembrie 1989, după orele prânzului, când am aflat că nişte fluturaşi suspecţi fuseseră răspândiţi în Cuza Voda şi în Piaţa Unirii. Am fugit într-acolo într-un suflet, sperând să pot găsi vreunul. Lumea părea agitată, privind suspicios în jur, în semn de autoapărare, parcă. Am scrutat strada, am căutat prin grilajul de la Poştă, doar-doar voi găsi documentul. Câţiva miliţieni mai zăboveau discret, semn că ceva se întâmplase. În Piaţa Unirii era o stare apăsătoare. Multă miliţie şi două taburi. L-am întâlnit pe unul dintre foştii mei studenţi, azi ziarist, cu care am intrat în dialog. Mi-a reamintit el întâmplarea, peste ani. Apoi am hălăduit fără ţintă pe străzile centrale, în speranţa că ceva se mai poate întâmpla. Nu s-a mai întâmplat decât peste 3 zile, când m-a invitat un prieten să ascultăm Europa Liberă. La Timişoara începuse revolta. Am auzit pentru prima dată răpăitul puştilor mitralieră ucigând oameni, precum şi primele estimări: mii de morţi! Abia atunci m-a servit instinctul istoric. E sfârşitul!, am strigat, nervos, spre nedumerirea prietenului meu. Însă nu am bănuit că sfârşitul va fi atât de sângeros şi de încâlcit. Parcă răzbunându-se pe lenea noastră şi pe lipsa de idealism, istoria s-a grăbit să ne trezească la realitate. Iar realitatea a fost nemiloasă cu noi, amintindu-ne că nu poţi boicota legile firii ori lucrarea temeinică, în speranţa că o minune ne va izbăvi. Cu alte cuvinte, neinvestind ieri în adevăr, atunci când a fost stringentă nevoie de el, adevărul nu a  mai fost cu noi. Dar cine să pătrundă aceste subtilităţi ale filosofiei istoriei, când istoria ne-a găsit nepregătiţi şi atât de lesne de manipulat?

Şi incultura noastră libertară s-a răzbunat. Doar aşa îmi explic cum de am fost atât de haotici în primii ani de libertate. Un popor ori măcar elitele lui trebuie să creadă în puterea izbăvitoare a libertăţii, în fiecare clipă a vieţii lor, nu doar în momentele de cumpănă ale istoriei. Ne-am bucurat văzând sângele tiranului şi ne-am iluzionat că asta ne elibera de trecut. Iar atunci când am deprins să înţelegem jocul în care intraserăm involuntar, era deja prea târziu. Puciştii ne-au anunţat ritos că ei sunt „emanaţia revoluţiei”, deşi nu erau decât regizorii ei. În jumătate de an, toate speranţele din decembrie 1989 s-au năruit. Mineriadele au avut menirea să îmblânzeacă elitele şi să liniştească poporul. Totul s-a făcut după canonul bolşevic, simplu şi tenace.

Mihai Dorin este istoric şi publicist