Analfabetul digital: încercare nereuşită de portret

În urmă cu mai bine de un veac, naturalistul Ion Simionescu (1873 – 1944), unul dintre marii profesori ai Universităţii din Iaşi, semnala că eşecul educaţiei şcolare riscă să inunde viaţa socială cu două tipuri de analfabeţi. Din prima categorie fac parte copiii şi tinerii care nu mai păstrează contactul cu învăţătura după încheierea studiilor. Întorşi la vatră, în sânul comunităţilor din care fac în mod natural parte, aceşti oameni „se sălbăticesc” şi uită că ştiinţa de carte le este de real folos. Pentru ei, singura şcoală rămâne cea a vieţii. Întâlnim şi astăzi astfel de oameni, trecuţi prin şcoală doar cu numele, incapabili să citească fluent, să scrie fără poticneli, să socotească limpede şi dincolo de aritmetica elementară, adică să se ridice deasupra condiţiei pe care o dă, în genere, viaţa lipsită de chinurile scrisului şi ale cititului.

Prototipul celei de-a doua categorii este analfabetul ştiinţific/ cultural. Reprezentanţii acestui soi de plante atent selecţionate şi bine îngrijite sunt cei ce urcă formal pe treptele educaţiei şi, de îndată ce au primit bucata de carton numită diplomă, se închid între zidurile înguste ale vreunei specializări de la înălţimea căreia privesc cu dispreţ lumea măruntă şi meschină din jur. Cultura generală a acestor specialişti de mucava este, crede Ion Simionescu, un surogat primejdios. „Savanţilor” de acest soi arta le repugnă tot atât de mult ca şi cunoştinţele ştiinţifice de care se feresc, cu obstinaţie, „literaţii” pur-sânge. În aceste cuiburi ale elitelor închipuite, impostura creşte trufaşă. În fond, totul e o iluzie cu regie mai mult sau mai puţin sofisticată. Caragiale surprinde la fix acest personaj ridicol, întruchipându-l în junele renascentist Rică Venturiano, aprig simţitor la femei, pe care, de altfel, le iubeşte „precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea”.

La o repede ochire, întrezărim cât de răspândit e acest al doilea soi de analfabetism cultural, înfăţişat de Eminescu pe cât de plastic („pictori orbi şi sculptori fără mâini”), pe atât de dezolant. Aproape că nu curge o zi în care să nu te întâlneşti cu vreun „specialist” ţâfnos şi blazat, gata să îţi explice că Pământul e plat, că romanii sunt urmaşii falnici ai lui Burebista, sin Adam, că apa are memorie sau că mecanica horoscopului întrece aşa-zisele descoperiri cu care se împăunează de-alde Galileo, Kepler ori Laplace.

Mai aproape de zilele noastre, în fericită şi deplină armonie cu natura umană, tehnologia de ultimă generaţie amplifică ceea ce şcoala nu mai poate zidi, astfel că, sub ochii noştri, ia fiinţă un al treilea soi de om, analfabetul digital. Spre deosebire de antecesori, acesta e stăpânul unei lumi fără margini, în care creativitatea dezlănţuită e mereu la ea acasă.

În mediul online, trăiesc liniştiţi oameni pentru care Argentina e capitala Spaniei, iar Nilul e o plajă în Dubai. Acolo, în lumea virtuală, viaţa are, vorba poetului, alte reliefuri: „Dealurile şi coastele toate/ Sunt dă caş, dă brânză, dă slănină,/ Iar’ munţii şi stânce gurguiate,/ Tot dă zahăr, stafide, smochine!…/ De pe ramurile dă copaci,/ Spânzură covrigi, turte, colaci”. Dar nici măcar imaginaţia veselă a autorului Ţiganiadei (nu, nu e Vasile Alecsandri, nici I. L. Caragiale!) nu a putut prevedea că în germenii viitorului stă, învăluit în pixeli, un univers infinit de bazaconii şi mai şi!

Scrisul şi cititul sunt duşmanii de moarte ai analfabetului digital. Destul cu ortografia, jos caligrafia! Lectura ucide, cititul e doar pentru carduri! Aceste relicve ale educaţiei de modă veche merită cu vârf şi îndesat să fie scoase din programă. Acum, când orice influensăr le ştie pe toate de la vârste foarte fragede, ce rost mai are să ne pierdem timpul printre cărţi? Nu mai bine vedem filmul? Sau măcar un trailer, gen?

Analfabetul digital este omul certitudinilor depline şi definitive. Pentru el, vorba cea veche: „Ştiu că nu ştiu nimic” e lipsită de orizont, din moment ce ignoranţa naturală face casă bună cu inteligenţa artificială. Un motor de căutare cu voce suavă e mai convingător decât orice filozof. E suficientă o poruncă şi afli imediat tot ceea ce îţi pofteşte inima: când s-a născut cutare, ce jucării avea cutărică, cu cine s-a întâlnit cutărescu ş.a. Marele avantaj al acestei înstrăinări de propria memorie colectivă e că îţi poţi folosi neuronii cei mai preţioşi pentru lucrurile cu adevărat importante. Rămâne doar să aflăm care sunt acestea. Până nu e prea târziu.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi