Anul sportiv 2018 în patru portrete

Ambiţia la superlativ

 De ce Simona Halep? Pentru că refuză să se mai teama de iarba de la Wimbledon

Ce-ar mai putea fi spus despre Simona Halep? Că a petrecut a 60-a săptămână în fruntea clasamentului WTA. Că a reuşit să câştige primul turneu de Grand Slam din carieră: Roland Garros 2018. Că a realizat “lovitura anului” 2018. Într-un meci cu Radwanska. Că a fost desemnată campioană WTA la tenis. Că s-a despărţit de marele ei mentor: Darren Cahilll. Că are o mulţime de fani, dar şi o minoritate de troli care  îi tot prevăd sfârşitul din 2013 şi până în prezent. În câteva cuvinte: un talent fabulos, pe care nu-l merită niciunul dintre miniştrii sporturilor ai României, din 1990 până în prezent, o fată cu o ambiţie de fier, care a reuşit să compenseze deficitul fizic cu o mişcare necontenită pe terenul de tenis, rod al unor ore nesfârşite de antrenamente epuizante. O fată drăguţă şi generoasă, care ştie să se facă plăcută în societate, ştie să se distreze de minune, până când intervine momentul de graniţă, trecerea din lumea cotidiană în lumea tenisului. O fată capricioasă, la care fiţele de adolescentă întârziată au rolul doar de a ascunde o pasiune imensă pentru sportul alb.

Simona Halep s-a născut în 27 septembrie 1991 la Constanţa din părinţi macedo-români, Stere şi Tania Halep. Originea, talentul şi chiar unele prejudecăţi o apropie de celălalt “machedon” celebru al sportului românesc, Gică Hagi. Tata Stere, curat “armân”, era patron de fabrică de lactate şi poate asta a fost şansa cea mare din zodiacul Simonei. Pentru că România nu-i Cehia unde statul investeşte în talentele sportive şi talentele curg şuvoi. În România trebuie să fii copil de bani gata ca să răzbeşti în sport, în special în tenis. A fost dusă de mânuţă la tenis de fratele ei mai mare. Pentru Nicu Halep, sportul alb a fost un hobby numai bun de umplut timpul liber. Pentru Simona Halep, odată intrată, acea lume a devenit un sens al existenţei. La 17 ani, Simona câştiga turneul de junioare de la Roland Garros, după o finală românească cu Elena Bogdan. Un an mai târziu, Simona şi-a sacrificat nurii generoşi pentru că o încurcau la tenis. Dovadă de pasiune împinsă de sacrificiu, mai curând decât subiect moden. În 2012, intra în top 50, iar un an mai târziu…

…Roma 2013. Un sfert de finală epic câştigat în faţa polonezei Agnieszka Radwanska a însemnat începutul unei ascensiuni fulgerătoare la care am fost cu toţii martori. Fireşte, o ascensiune nelipsită de unele sincope. Insuccesul din finala de la Roland Garros în faţa monumentului de şiretenie numit Şarapova, unele absenţe mai mult decât justificate din echipa de Fed Cup, considerate de către pseudo-suporteri ca dezertări,  eşecurile colaborării cu diverşi manageri, de la Andrei Mlendea pâmă la Wim Fissette, sau chiar Darren Cahill în prima fază şi – mai ales – momentul olimpic 2016, când a cedat psihic în faţa unor spaime nejustificate, induse în special de propria-i familia tradiţională -aromână. Restul se cunoaşte: Simona a ajuns numărul 1 mondial, a câştigat Roland Garros şi doar o accidentare nefericită în toamnă a făcut ca sezonul ei 2018 să nu semene cu unul al Martinei Higis, ori Justine Henin în zilele lor de glorie.

Poate Simona mai mult în anii următori? Cu siguranţă, fiindcă dă semne certe că se dezvoltă psihic văzând cu ochii. Întrebată mai în vară dacă mai vrea un Grand Slam, ea se gândea din nou la Roland Garros, în oraşul pe care îl iubeşte şi pe suprafaţa care îi convine de minune. La sfârşit de an, ea şi-a propus Wimbledonul, turneul turneelor, susţinut pe iarba aceea pe  care o detestă. Un handicap care a ajuns să o ambiţioneze. Sau poate i-a şoptit Ilie Năstase că ar fi dat toate turneele câştigate în carieră pentru o victorie în cel mai prestigios turneu al lumii? Dacă va fi sănătoasă şi în deplină putere, Simona cea ambiţioasă va răspunde cu succes provocării şi va învinge.

Vijelia de la Podu Turcului

De ce Crina Pintea? pentru că a ajuns să lupte pentru România şi contra CSM

Handbalul feminin este un sport nedreptăţit la anchetele de sfârşit de an. Poate şi pentru că principala competiţie anuală, europeană sau mondială, se dispută târziu, în decembrie şi redacţiile sunt nevoite să-şi dea verdictele înainte de Crăciun, fără a aştepta finalitatea logică a anului sportiv. Ce-i drept, nici handbalistele noastre n-au reuşit să-i umple de ruşine pe statisticieni cu un mare trofeu la spartul târgului. A fost Cristina Neagu desemnată de trei ori cea mai bună handbalistă din lume, dar acest titlu nu depinde nici de Crăciun, nici de Revelion, şi este anunţat, îndeobşte, în primele luni ale anului viitor.

Pentru prima dată, însă, în acest an, România a dovedit că este în stare să răstoarne toate aceste reflexe. Însă jocul tricolorelor, cu toate eforturile antrenorului Ambros Martin, depinde încă esenţial de magia Cristinei. Poate nu atât de torpilele sale, fiindcă fetele par a se fi învăţat să-şi asume responsabilităţi, ci de instintul ei vizionar în joc mai greu de înlocuit. Accidentarea Cristinei în meciul cu Ungaria a afectat mai mult moral jocul fetelor noastre: chiar şi o poartă ce părea inexpugnabilă în primele trei întâlniri a devenit, ca prin blestem, vulnerabilă.

Dacă ar fi să găsim un metronom în această vâltoare care a cuprins naţionala României, acesta ar fi pivotul Crina Pintea. Chiar dacă şi jocul ei a avut de suferit, lipsindu-i angajările magistrale din partea “căpitanului”. Dar blonda înaltă (1,92 m) de pe semicerc a dat semne că nu mai e, în special, pivotul Cristinei Neagu, ci pur şi simplu, pivotul Crina Pintea, după mulţi, cel mai bun de pe mapamond.

Formată la “şcoala ardeleană” din Zalău a lui Gheorghe Tadici, Crina Elena Ailincăi-Pintea este, după cum o arată şi numele de domnişoară,  moldoveancă get-beget, născută pe 3 aprilie 1990 la Podu Turcului, o localitate din judeţul Bacău, aproape de Vrancea. Nu a fost o fetiţă de bani gata, dar nici handbalul nu-i tenis. A fost obişnuită din fragedă copilărie cu truda grea dintr-o familie ţărănească, dar a ajutat-o conformaţia ei masivă şi devotamentul. De aici, ascensiunea a fost continuă. A fost ochită de Tadici şi dusă la Zalău şi, după un scurt sejur la Baia Mare, odată cu falimentul grupării maramureşene, a luat drumul străinătăţii, mai întâi la Thüringer HC Erfurt şi apoi la Issy Paris Hand. Şi a început să uimească: de obicei, pivoţii sunt zvârlugi minione,  care reuşesc să se insinueze pe semicerc printre uriaşele apărătoare adverse. Însă masivitatea Crinei nu i-a împiedicat cu nimic mobilitatea pe semicerc, oferindu-i un avantaj la capitolul forţă. Iar dacă românii pricepuţi la handbal au plasat-o pe Crina deasupra predecesoarelor sale, Ionela Gâlcă-Stanca şi Oana Manea, francezii cei meşteri în superlative, au desemnat-o “pivotul momentului” în handbalul feminin mondial. Numai cine nu a văzut-o jucând se miră că a obţinut titlul de cel mai bun pivot al Europeanului din Franţa. Iar transferul de prestigiu la marea echipă Györi ETO, confirmă această caracterizare. Crina se va lupta la prestigioasa echipă maghiară cu redutabila Kari Bratsett, pentru titularizare.  Iar în Liga Campionilor, Crina noastră se va lupta direct cu al nostru  CSM şi, după cum o ştim, o va face cu toată ambiţia. Poate însă, că alături de o Cristina Neagu complet refăcută, şi de celelalte colege, fata cea înaltă din Podu Turcului va reuşi marea performanţă la Tokyo (2019 sau 2020), pe care handbalul feminin românesc o tot aşteaptă de atât amar de vreme.

Între două epoci fotbalistice

De ce Luka Modric? pentru că a reuşit să spargă binomul Ronaldo – Messi

De exact zece ani, trofeele individuale ale fotbalului mondial sunt bipolare. De un deceniu, “Ballon d’Or” sau “The Best FIFA Player” oscilează între două nume: Cristiano Ronaldo sau Messi. O translare în domeniul individual al fenomenul “El Clasico” din Spania la nivel planetar: Cristiano de la Real, sau Leo de la Barcelona. Un fenomen care a spart tiparele acordării acestor trofee, care odată se duceau musai către un jucător din echipa campioană mondială. La ultimele ediţii, premiile au fost obţinute de către un jucător al finalistei. În 2014, Messi nu a strălucit prea orbitor la Mondialul brazilian, dar a primit Balonul fiindcă a fost acolo mai bun ca Ronaldo. Dar în 2018? Ronaldo avea Liga Campionilor la bord, a început puternic turneul din Rusia, dar a clacat alături de echipa ţării sale, Portugalia, nimeni alta decât campioana europeană. Messi a reuşit şi mai puţin. Şi s-a întâmplat minunea: toate cele trei trofee (incluzând  şi cel acordat “vedetei” Cupei Mondiale) au fost obţinute de Luka Modric.

Luka nu e un atacant sclipitor, Luka nu e brazilian, argentinian sau provenit provenind din lumea bogată a fotbalului vest-european. Este un mijlocaş de creaţie, uneori folosit şi la închidere, un fotbalist originar din Estul continentului. În 2006, după ce “squadra azzurra” a câştigat Cupa Mondială din Germania, trofeul a revenit unui fundaş: Fabio Cannavaro. Cutuma care cerea apartenenţa laureatului de campioana mondială a impus asta: cărui atacant să-i dai trofeul, din moment ce golgeterul Italiei la Weltmeisteschaft-ul ăla de pomină era colegul de metereze al lui Fabio, Marco Materazzi?

Şi totuşi, Luka, la 33 de ani, este un superfotbalist, cheia jocului marelui Real de pe vremea (ce repede trece timpul!) lui Zinédine Zidane. Francezii, care au câştigat trofeul, s-au revoltat în numele lui Mbappé şi Griezmann. Dar antrenorii şi căpitanii intervievaţi de FIFA, precum şi jurnaliştii şi fanii “Balonului de Aur” au mers pe aceeaşi carte: Luka Modric. Şi asta înseamnă ceva.

Luka s-a născut pe 9 septembrie 1985 la Zadar, de unde a ajuns repede la Dinamo Zagreb. După un sejur în Bosnia, şi-a început drumul ascendent la Tottenham şi în 2012 a trecut la Real Madrid, club la care evoluează şi în momentul de faţă. A debutat la naţionala croată în 2006, într-un meci contra Argentinei la Basel, câştigat cu 3-2, înscriind în total 14 goluri în 118 meciuri.

El a obţinut şi numeroase aprecieri individuale, până în anul de graţie 2018. A fost, de pildă, jucătorul numărul 1 în Croaţia şi Anglia, a făcut parte din “Dream Team” încă de la Euro 2008, a fost cel mai bun mijlocaş în La Liga şi multe altele. Sunt unii care văd în această falie a monolitului Ronaldo-Messi un scurt intermezzo. Cei mai mulţi caracterizează momentul ca fiind unul de tranziţie spre vremea lupilor tineri, cel mai aşteptat fiind Mbappé. Deocamdată, Luka Modric este încă om de bază în echipa galactică pe care încă se mai poate conta. Şi încă bine!

Salvatorul “cerului” britanic

De ce Geraint Thomas? Pentru că se poate şi fără Chris Froome

În vara anului 2017 lumea ciclismului a fost răvăşită de un nou scandal de dopaj care l-a avut ca subiect pe cea mai mare vedetă a momentului. Chris Froome a fost depistat cu o cantitate dublă de salbutamol faţă de cea admisă de către regulamentele antidoping, o anchetă arătându-se ca fiind iminentă.

Liderul echipei Sky şi a ciclismului britanic s-a apărat, după cum se ştie, declarând că în timpul Turului Spaniei a avut crize mai puternice de astm şi, la sfatul medicului său personal, şi-a mărit doza din substanţa cu bucluc. Cert este că, într-un mod inadmisibil, marele Froome a scăpat batistă curată, într-un mod ciudat. Froome a fost admis în acest an în Turul Italiei (pe care l-a şi câştigat), a fost interzis de organizatorii “Marii Bucle” dar reintegrat printr-o decizie a forului mondial (UCI). În cele din urmă, ciclistul născut în Kenya, fluierat şi pe alocuri agresat de mulţi spectatori a reuşit să încheie pe locul III Torul Franţei, iar despre o oarecare anchetă privitoare la substanţa aia antiastmatică, UCI a tăcut mâlc sau, mai exact, a pus batista pe ţambal.

Onoarea pătată a echipei Sky şi a ciclismului britanic a fost “reperată” (vorba lui nea Iancu!) de către alt britanic, tot de la Sky. Este vorba de Geraint Thomas, un rutier născut la 25 mai 1986 în Ţara Galilor, aproape de aceeaşi vârstă cu Froome, care a trecut pe sub Arcul de Triumf în calitate de câştigător al singurului mare tur din cariera sa. Dacă amatorii exclusivişti ai ciclismului pe şosea au auzit mai puţin de acest galez cu nume ciudat, Geraint era binecunoscut în lumea pistarzilor, din moment ce a obţinut, cu echipa Regatului Unit, şase medalii de aur (trei olimpice, două mondiale şi una europeană) în proba de urmărire. Pe şosea, Geraint se făcuse cunoscut doar cu un Paris-Nice adjudecat în 2016, iar cea de-a doua mare realizare a venit chiar înainte de  “Le Tour” 2017: victoria în criteriul Dauphiné, pe care el însuşi a considerat-o ca fiind cea prestigioasă din carieră, la momentul acela.

În egală măsură, rutier de pluton şi căţărător, Thomas continuă tradiţia ambivalenţei cicliştilor britanici pe pistă şi pe şosea. Bradley Wiggins, câştigătorul Turului Franţei din 2012 a fost în primul rând un pistard de calitate extraordinară, la urmărire şi contratimp, ba chiar şi tartorul Froome a cochetat binişor cu pista în prima tinereţe. Rămâne de văzut cum va aborda Geraint Thomas anul olimpic 2020. Cât despre marele “Sky”, nu prea ştim în ce măsură  Geraint Thomas a salvat colosul ceresc de ruşinea Froome , din moment ce se tot vorbeşte din ce în ce mai insistent de finalul inevitabil al echipei cicliste britanice, după zece ani de mari succese.