Ar mai putea frumuseţea mântui lumea?

Propoziţia ca atare apare în romanul Idiotul şi e rostită de personajul Ipolit Terentiev, bolnav incurabil, la beţie. Propoziţia este rostită în sens negativ, ca pentru a-l contrazice pe prinţul Mîşkin (ca şi cum acesta ar fi utilizat sintagma) şi, odată cu el, concepţia creştină despre bine şi rău, dar şi pe cea despre mântuire. Discursul lui Ipolit este ambiguu. Pe de o parte, acesta deschide o discuţie despre binefacere, ajungând la ideea mântuirii prin celălalt. Pe de altă parte, ceea ce susţine binefacerea şi binele este viaţa, iar ca om situat în iminenţa morţii, Ipolit are viziunea diabolicului. În mod paradoxal, binele şi răul coincid în concepţiile şi percepţiile sale. Mai mult, în structura fiinţei lui. El este inspirat de două figuri simbolice (Mîşkin şi Rogojin), la antipod, binele extrem şi răul extrem, salvarea şi pierzania, disperarea.

Frumuseţea despre care se spune că va salva lumea este binele, conceptul nu e considerat în sens estetic, ci etic, pe filieră platoniciană şi, ulterior, creştină. Omul cu adevărat frumos este omul ideal, reprezentat de figura cristică. Estetica romanului dostoievskian asociază însă frumosul cu ridicolul – sursă a umorului, grotescul cu sublimul. Ideea unui "Crist clovn" însumează atât gloria divină, cât şi batjocorirea omului.

Problema raportului dintre frumos şi mântuire mai apare în Fraţii Karamazov. Dar nu sintagma ca atare. Ca şi-n Idiotul, "câmpul de bătălie" unde "se dă lupta între diavol şi Dumnezeu" (dintre bine şi rău) "este însuşi sufletul omului". Extremele, contrastele, abjectul, sublimul şi elanul mistic coexistă în personajul Dmitri Karamazov. Este schiţată ideea mântuirii prin iubire, dar ideea nu prinde contur, impunându-se mai curând opoziţia dintre iubirea salvatoare şi amorul abject.

"Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul" e fraza ce apare într-unul din discursurile lui Dmitri Karamazov. Raţional, omul judecă lucrurile şi pe semeni, afectiv, empatic, cu simpatie şi compasiune, justifică, tolerează, acceptă, iartă etc. Încă ne situăm în zona eticii, mai exact a moralei creştine, iar nu a esteticii încercând să descifrăm propoziţia "frumuseţea va mântui lumea". Numai că etica şi estetica nu pot fi disociate în acest caz. Un sens estetic al propoziţiei de la care am plecat ("Frumuseţea va mântui lumea") ar putea să se configureze odată ce am adăuga la judecăţile estetice – judecăţile transfigurărilor empatice. Astfel, o nouă estetică, a transfigurărilor empatice, a inimii, şi nu a raţiunii ar putea rezolva conflictele dintre bine şi rău. Privirea devine cu adevărat salvatoare şi mântuitoare. Mai mult decât simplă îngăduinţă, compasiune, milă, simpatie, privirea salvatoare înseamnă empatizare cu celălalt până la transfigurarea defectelor în calităţi.

Frumuseţea este iubirea, mântuirea e spiritualizarea lumii, iar lumea e chiar umanitatea, omenirea. Spiritualizarea lumii nu mai e posibilă ca act de binefacere interpretat ca mântuire prin celălalt, ci ca act estetic de transfigurare a celuilalt, interpretat ca mântuire prin iubire. Iubirea nu are sens romantic, nu e vorba nici de mântuirea prin taina căsătoriei, ci iubirea primeşte un sens generalizat. A iubi lumea înseamnă a fi capabil să schimbi ceva în tine, drept urmare în ceilalţi şi, prin consecinţă, cu privire la realitatea obiectivă a umanităţii, în omenire. Răul echivalează cu respingerea fiinţei umane de către lume (ca omenire) şi e opusul iubirii. Lumea respinge fiinţa umană atunci când aceasta din urmă se află în imposibilitatea de a mai schimba ceva cu privire la umanitate, la ceilalţi, la sine. Când se vede obligată să facă răul pentru ca viaţa, la care se face referire în Idiotul, să nu intre în amorţire. Mai exact, când e pusă-n faţa faptului împlinit, iar comiterea răului nu mai e o faptă individuală, ci devine una colectivă. Deoarece fiinţa umană individuală se dizolvă în omenirea care şi-a pierdut frumuseţea, sacralitatea, umanitatea (ceea ce înseamnă dezumanizare). Disocierea dintre omenire şi umanitatea (din om) mi se pare cel mai periculos stadiu din evoluţia unei comunităţi umane, a unei societăţi, a unui individ (in)uman şi dezumanizat.

Nu ştiu dacă frumuseţea ar mai putea mântui lumea. Dar e clar că urâţenia (răutatea, nedreptatea) o pot distruge. Faptul că lumea se menţine în continuare (adică faptul că umanitatea îşi continuă periplul întru urât, comiţând fărădelegea) deschide un cerc vicios: urâţenia în sensurile menţionate susţine lumea, fiind mai puternică decât frumuseţea în a produce efecte, în a se schimba pe sine. Omenirea continuă să fie urâtă, rea şi nedreaptă deoarece este insuficient spiritualizată. Frumuseţea reprezintă spiritualizarea umanităţii: "Omul nu trăieşte numai cu pâine".

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)