Artă subterană

În dimineaţa zilei de sâmbătă, la ora 8,43, am auzit în curte câinii lătrând mai-mai să spargă poarta. Nu m-am grăbit să ies, după cum ar fi fost normal, să văd ce se întâmplă. Până la urmă, n-am avut încotro şi am ieşit. Imediat cum am trecut de colţul casei, am observat silueta unei doamne între două vârste ce-mi făcea semne disperate cu mâinile . Am întrebat-o ce s-a întâmplat şi cum o pot ajuta.

Pălăria, a murmurat ea cu un glas aproape disperat.

Pălăria? am întrebat. Ce s-a întâmplat cu ea?

Mi-a smuls-o vântul de pe cap şi a dus-o peste gardul dumneavoastră…

Şi acum unde e? N-o văd.

Au luat-o câinii şi luptându-se mereu între ei au cărat-o undeva, după cum am văzut, în spatele casei dumneavoastră. Vă rog s-o căutaţi prin curte.

Nu mi-a fost greu s-o găsesc. Pălăria, ornată cu firicele subţiri de frezii înfipte pe sub panglică, se afla acum la uşa beciului, în gura lui Celsius, care o smotocea de zor, aruncându-mi priviri suspicioase.

Hai, Celsius, gata cu joaca. Te rog să-mi dai pălăria ca să i-o înapoiez doamnei de la poartă.

Celsius însă a început să mârâie din ce în ce mai tare, iar lângă el s-au adunat şi ceilalţi doi căţei de curte. De fapt, două căţeluşe: Maşa şi Pica. Mârâiau şi ele, căutând să smulgă prada din colţii lui Celsius, un Collie maidanez, pe cât de frumos, pe atât de jucăuş.

Nici cu vorbă blândă, nici cu ameninţări suflate printre dinţi, câinii mei nu voiau să se despartă de pălăria care le căzuse pradă. Până la urmă, am smuls-o cu forţa şi i-am înapoiat-o, făcută aproape praf, doamnei ce continua să stea cu părul căzut pradă vântului puternic, la poarta casei mele.

Mi-am cerut scuze şi i-am înmânat-o peste gard.

Mulţumesc frumos, mi-a spus doamna, încercând zadarnic să aducă pălăria la forma şi culoarea iniţială. Ştiţi, veneam de la Eternitate, şi brusc a început să bată vântul. Iar când am ajuns în faţa dumneavoastră vântul aproape că m-a luat pe sus.

Florile sunt foarte frumoase, i-am spus. Şi aproape că n-au avut de suferit.

Of, replică doamna. Mi le-a dăruit soţul meu în ziua când ne-am logodit. Şi de-atunci nu s-au ofilit nicicând.

Câţi ani au trecut de-atunci?

Nu ani, ci secole. Înţelegeţi, au trecut secole întregi. Vă mulţumesc pentru amabilitate… Bine c-au rămas florile întregi. Pălăria era oricum veche. Am să încerc s-o schimb.

Şi zicând aceasta, însoţită de lătrături şi de zgomotul unor pneuri ce scrâşneau pe asfalt, doamna şi-a pus pălăria pe cap şi a dispărut din vederea mea. Între timp şi vântul se mai liniştise.

Acum se auzea ca un scâncet de căţel.

*

În cadrul perfomance audio-vizual "Războilor" ce s-a desfăşurat vineri, 29 martie a.c., la ora 18, în hruba Galeria Drossu, "o locaţie relativ obscură, dar generoasă pentru orice experiment artistic subteran,  situată în subsolul proaspăt renovat al imobilului Uniunii Artiştilor Plastici, lângă Radio Gaga, Larissa, fiica mea, purta o rochie lungă de pop-corn ce se revărsa pe treptele beciului, în timp Gabriel Belcescu, prietenul ei, înveşmântat într-o mantie cenuşie de călugăr, o acompania la orgă electronică, scoţând sunete menite parcă să deştepte până şi morţii din lumea de dincolo de mormânt.

Strania coborâre în beciul artelor era ghidată de Radu Carnariu, un adept al artei pure, costumat în inchizitor, în timp ce un alt protagonist al trupei Five O'Shock, Gabriel Caloian, coborât parcă din paginile fumegânde ale romanul Maestrul şi Margareta, se ocupa de protocol stând postat lângă o piramidă de capete modelate din pop-corn, pentru a le oferi vizitatorilor pahare de carton cu vin alb şi roşu colecţionat din podgoriile Iaşului de azi. La intrare, erau împărţite pliante ce aveau următorul anunţ: "Atenţie! Acesta este un exerciţiu de dezechilibru antiaerian de natură psihică. Vă rugăm: aveţi grijă de capetele voastre de pop-corn!".

Şi mai jos, programul care, printre altele, preciza faptul că artiştii plastici ai noii avangarde "dezavuează ferm latrinismul rigolic, activismul inactiv, nihilismul pasiv, inexistenţialismul, bicepsualismul animalic comunitar, mecanicismul orgasmic" etc., etc., militând activ pentru "toleranţa intoleranţelor (şi viţeversa), dictatura bunului simţ personal răsfrânt într-o oglindă retrovizoare, naţionalizarea imaginaţiei ancestrale şi castrarea ideologică a sinapselor artistice de orice fel", dar şi pentru "prostia ca exerciţiu estetic de ultima oră" practicată de "homo electus aflat permanent în cămaşă de forţă a setei sale nestăvilite de putere", manifestate atât în adunările publice, cât şi pe reţelele de socializare.

Atmosfera la coborâre în galerie era sumbră. Acordurile stranii ale orgii călăuzeau vizitatorul într-un spaţiu desprins parcă din Moartea şi busola, sau, mai degrabă din Hruba şi pendulul a lui Poe.

La capătului scării fuseseră amplasate câteva tablouri în formă de ghilotină, legate de-o cască veche colecţionată de pe front şi-o ghiulea turnată în laborator, semnate de cei doi protagonişti ai noii arte negre, Radu Carnariu şi Gabriel Caloian. În timp ce a doua hrubă reproducea Urletul lui Munch pe un fond muzical ascendent punctat de zgomotul unor pop-cornuri ce se risipeau pe podea sub forma capetelor retezate de o ghilotină nevăzută, l-am întrebat, în gând, pe ghidul aflat în labirint:

Dar de ce, totuşi, atâta risipă de pop-corn?

Cum, de ce? mi-a răspuns acesta. Pop-cornul e simbolul consumarismului. Dacă stai la televizor, mănânci pop-corn. Dacă te duci în sală de cinematograf, desfaci o pungă pe întuneric şi începi sărind pe scaun, din timp în timp, ca un arc de pian dezacordat, să bobinezi pop-corn. Dacă se întâmplă să ajungi pe stadion, procedezi aşijderea: butonezi telefonul şi mănânci pop-corn. A sosit vremea ca şi la vernisaje, pop-cornul să fie indispensabil. El dă o savoare deosebită nu numai artei, ci şi faptului divers. Noi luptăm pentru o lume nouă alcătuită din pop-corn. Performance-ul nostru are, desigur, conotaţii voit livreşti. Coborând în hrubă, în acest spaţiu igrasios, dar generos din punct de vedere ideatic, nu ai cum să nu te gândeşti la Poe, la Borges, dar şi la Plumb-ul lui Bacovia. Stând înfrigurat şi ascultând urletul şi sunetele orgii, fără să vrei îţi vin în minte versurile: "Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Şi flori de plumb şi funerar veştmânt -/ Stam singur în cavou… şi era vânt…/ Şi scârţâiau coroanele de plumb." Auzi şi aici astfel de sunete, numai că nu scârţâie sicriele de plumb, ci scârţâie şi sfârâie sicriele umplute cu pop-corn! Vivat noua artă! Vivat arta pură!

*

Cum ai trecut de şoseaua ce duce spre conacul bardului de la Mirceşti şi începi să te apropii de Bacău, vezi răstignit, alături de tot felul de reclame, câte un Bacovia costeliv la fiecare răspântie de drum.

Bine, bine, zici, dar Bacovia în anii '50, în plină expansiune a proletcultismului, conform celor relatate de Eugen Jebeleanu, obişnuia să arunce cu bastonul în icoana lui Iisus, pe motiv că seamănă prea mult cu el. Iar lui Bacovia nu-i plăcea cum arăta Bacovia. În afară de aceasta, se declara a fi ateu convins.

Asta tot conform relatărilor Jebeleanu?

Da, tot conform relatărilor tânărului Jebeleanu, care, nu se ştie din ce cauză, îl adula pe autorul Plumbului, mai mult decât pe Crist.

Îl adula pentru că aşa îi poruncise partidul.

Eu cred că partidul a fost un simplu pretext. Jebeleanu voia să-l scoată pe Bacovia din anonimat şi să-l propulseze în prim-planul scenei literare româneşti. Ba mai mult decât atât: cum religia fusese abolită de proletcultişti, Jebeleanu, în avântul său, ar fi dorit să creeze un adevărat cult bacovian. De aici şi blasfemia. Vezi, adică, iată unde stă adevăratul proletar! Iisus şi-a iubit semenii mai mult decât pe sine însuşi, Dar a venit unul, în epoca luptei proletare, care se urăşte pe sine, dar îşi iubeşte semenii şi luptă cu ei. Iisus e simbolul vechii credinţe, iar Bacovia simbolul credinţei noii epoci. Atunci noi toţi aruncam cu pietre şi înţepam cu beţe în coastele Iisuşilor răstigniţi în paginile ziarelor proletcultiste de către redactorii zeloşi. Jebeleanu l-a determinat pe Bacovia să se declare ateu ca să-l poată scoate din groapa în care l-au împins criticii ce se îndoiau de poezia sa. Iar Bacovia, gândindu-se mai bine la destinul său, a acceptat. Gestul lui ar trebui privit nu ca pe o lepădare de credinţă, ci ca pe un sacrificiu de sine.

Ce mai sacrificiu!

Sacrificiu, nesacrificiu, dar de atunci începe adevărata ascensiune a lui Bacovia!

Dacă Bacovia ar fi aruncat cu cârja în Iisus, s-ar fi pocăit, târându-se în genunchi în faţa crucii lui.

Oricum s-a târât. Şi înainte de proletcultism, şi după. Poezia lui e un imn închinat nimicniciei omului. A mântuirii lui prin suferinţă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist