„Atenţie eroilor, urmează timpuri noi!” (I)

Îmi mărturisesc deschis slăbiciunea pentru acurateţea, corectitudinea şi expresivitatea unui text scris, fie el literar, academic sau postare în social media. E o meteahnă de conservator (luminat, sper eu!) care crede că o exprimare limpede şi percutantă, solidă gramatical, este expresia unei gândiri clare şi aşezate şi o formă de respect (chiar de patriotism!) faţă de cultura din care provii. Îţi trebuie pentru asta o solidă educaţie, o cultură generală consistentă, lecturi profunde şi un oarecare talent (sau măcar o bună experienţă) la redactat texte, fie ele mai largi, elaborate sau postări lapidare în spaţiul virtual. De exemplu, ca un tataie reacţionar, simt nevoia să limpezec cititorilor mei înţelesurile termenului de "lapidar", care se trage din vocabula latină lapideus (făcut din piatră), cu referire la pietrele de mormânt antice unde textul descriptiv trebuia să fie scurt şi lămuritor, cu valoare definitivă fiind, nu de puţine ori, însoţit de imagini sau basoreliefuri artistice, care astăzi sunt expuse muzeal în, desigur,… lapidarium-uri.

Am mai scris aici că unul dintre primele mele şocuri culturale în Occident a fost la New York, în 2004, când am început să conversez pe computer, pe proaspăt inventatul messenger, cu copiii mei, atunci liceeni, aflaţi acasă. În timp ce eu scriam fraze elaborate, corectate gramatical – "old school" -, ei îmi răspundeau cu emoticoane şi cu un alfabet nou ce conţinea prescurtări bizare şi formulări telegrafice. Azi, fireşte, sunt şi eu capabil nu numai de a descifra, dar şi de a folosi acest New Speak globalizant, englezit şi, da, foarte lapidar. Totuşi asta nu încetează să mă uimească şi, câteodată, să mă irite.

Am văzut de curând, pe Facebook, o postare făcută de fiica isteaţă a unui bun prieten, strălucit intelectual, membru al grupului de braşoveni formaţi de Alexandru Muşina, azi recunoscut profesor al universităţii bucureştene. Iată ce scria ea, educată la prestigioasa universitate britanică Warwick, consilieră a unui deputat USR din oraşul de baştină:

"Nu pun asa mult pret pe redactat la virgula postari/ mesaje pe social media. Asociez rigoarea asta cu oamenii care pronuntă "-l" ul de la finaluL cuvintelor atunci cand vorbesc. Sure, poti sa faci asta, dar e putin exagerat si foarte un-cool. Si de multe ori pierzi din expresivitate. Atata vreme cat lumea are o sansă rezonabila sa descifreze mesajul, nu are sens sa stai sa acordezi fiecare sunet dupa dictionar. In plus, obsesia asta pt gramatica (foarte prezenta si in politica din Romania) mi se pare o forma de elitism. Si înca una destul de superficiala. Am cunoscut multi oameni inteligenti care făceau greseli gramaticale pt ca pur si simplu aveau alte prioritati in gandire." Cum cititorii mei inteligenţi au şansa rezonabilă de a descifra mesajul, chiar fără diacritice şi corecturi, ar putea să mă întrebe de ce îmi cheltuiesc timpul cu aşa ceva, ba mai fac din asta şi subiect de articol scris pentru ziar. Iată de ce:

În mod evident educată şi cu bune cunoştinţe gramaticale, autoarea noastră preferă totuşi să nu-şi risipească timpul cu spelling ("corectură de litere"), mai ales, că de multe ori astfel de postări sunt făcute de pe smartphone (adică "telefon mobil de generaţie nouă"!) unde sunt mari şanse să nu ai diacritice româneşti pe keyboard ("tastatură"). Face acest lucru nu pentru că nu ar stăpâni bine limba sau că pur şi simplu e analfabetă funcţional (ca o masă monstruos de mare de postaci, starlete media de ambe sexe sau politicieni) şi nu ştie cum e corect, ci pentru că i se pare că această atenţie pentru detalii e inutilă şi vetustă. Că e "cool" (adică "la modă") să fii neglijent, superficial (adică "relaxat") şi nu prea constipat cu chestii de astea fanate şi retrograde precum o exprimare corectă şi formulări deparazitate de greşeli. Dincolo de îngălarea intelectuală care e astfel promovată, mai este ceva de discutat. Generaţia aceasta (atât cât se poate generaliza după curba lui Gauss) este una care nu mai citeşte sau are un volum minuscul de lecturi, de regulă cărţişoare la modă, superficiale, după care s-au făcut sau se vor face filme. Literatura, în special cea contemporană românească, ia astfel, preponderent, o dimensiune cinematografică în care textul nu mai este o construcţie barocă, de mari dimensiuni şi cu forţa de a crea o lume în care cititorul se scufundă mental de bunăvoie, cu voluptate, ci apare mult mai schematic, mai la îndemână de citit în metrou, şi cu această deschidere către imaginea de film. De ce se întâmplă aşa? În primul rând, din cauza compresiei timpului liber care, astăzi, e din ce în ce mai puţin şi pentru care se bat mult mai multe oferte culturale şi de amuzament decât lectura. Apoi se întâmplă transformări în creier. Cititul este o operaţiune intelectuală complexă, care presupune efort, atenţie, capacitate de înţelegere şi timp. Este un exerciţiu intelectual secvenţial, ce stimulează imaginea mentală, şi care se desfăşoară sub semnul duratei, nu al clipei. Imaginea, spre deosebire de text, fie că e vorba de icon artistic sau de imagine în mişcare, cinematografică, presupune simultaneitate. Spre deosebire de text, care te poartă, pas cu pas, într-un efort de descoperire, imaginea are toate elementele de înţelegere la un loc, în acelaşi timp, ceea ce o face un vehicul de comunicare extrem de eficient pentru cei needucaţi, de unde şi rolul său decisiv în războaiele propagandistice. Acest "în acelaşi timp" arată de ce, odată cu accelerarea ritmului existenţei noastre, preferăm lucrurile superficiale, care ne sunt plasate simultan, pastile gata mestecate, pe care le înghiţim fără efort de pe ecrane (telefon, tabletă, laptop, televizor, cinema) cu înţelesurile deja desluşite şi împachetate pentru leneşii intelectual. Să citeşti, să scrii corect, să îţi dezvolţi capacitatea critică şi comparativă care să-ţi permită formularea de opinii personale (în cunoştinţă de cauză, nu leorbăiala amatoristică şi iresponsabilă din social media unde, vorba lui Umberto Eco, "prostul satului se crede academician"!) a devenit ceva prea greu şi obositor. Deci, a ieşit din modă! Ba, în plus, astea sunt şi moftangeli elitiste pe care neostaliniştii de cafenea, deveniţi torţionari de rit nou în proaspătul inventat Minister al Adevărului şi Corectitudinii Politice, le combat viguros. (Continuarea în ediţia din 2 octombrie a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor