Atunci pustnicul a luat binecuvântare de la proxenet

Şi, totuşi, avem cel puţin o mărturie cum că oricine, oricât de păcătos ar fi, poate să aibă lucrări care să fie la înălţimea celor săvârşite de oamenii cu viaţă sfântă. Cazul pe care-l voi prezenta este desprins din lucrarea lui Pavel de Monemvasia, „Istorisiri de suflet folositoare şi pagini inedite din Limonariu”, publicată de Editura Sophia în 2018. Pavel este considerat „unul dintre cei mai străluciţi episcopi care au păstorit cetatea Monemvasiei” (p. 5), fiind menţionat în a doua jumătate a secolului al X-lea. Între cele 17 relatări ale sale, ultima este despre un anume Serghie – „demotul din Alexandria”. Cuvântul demot (dimotis) era folosit cu referinţă la un „om simplu, din popor, sărac şi fără educaţie, om fără principii”. Cum reiese din povestire, sensul mai precis ar fi acela de proxenet – ca să ne raportăm la un termen din zilele noastre.

Un monah pe nume Elpidie, „muncit de diavolul akediei”, a părăsit chilia sa şi s-a dus în adâncul pustiei unde „a zărit un om gol, înaintat cu vârsta”, care vieţuia de 70 de ani în singurătate, fără a fi văzut chip de om. Numele acelui pustnic era Pyr. Acesta-i mărturiseşte lui Elpidie: „Nu cu mult timp în urmă, m-am semeţit în inima mea (…) că am ajuns la o măsură înaltă şi sunt mai presus decât toţi ceilalţi părinţi care se nevoiau în pustie. (…) La rugăciunile mele stăruitoare către Dumnezeu, în cea de-a şaptea zi s-a făcut un glas către mine care mi-a spus: «Eşti la aceeaşi măsură cu Serghei, demotul din Alexandria»” (p. 103). Crezând că este la mijloc vreo înşelare, de două ori reia această rugăciune pustnicul Pyr, însă primeşte acelaşi răspuns. Pe bună dreptate, am zice, se îndoia în inima sa că răspunsul ar fi unul de la Dumnezeu. Cum poate să fie un demot (un proxenet) la o aceeaşi măsură a faptelor bune cu aceea la care ajunsese, după ani şi ani de nevoinţe, un pustnic?

Pyr se decide, totuşi, să meargă în Alexandria, să verifice dacă e adevărat ce-i spusese glasul din cer. Îl găseşte pe Serghie „la o cârciumă, petrecându-şi vremea în dezmăţ şi în desfătări cu desfrânatele, în timp ce unele intrau, iar altele ieşeau, şi părea a fi mai-marele lor” (p. 104). Petrecând un timp alături de acest om, Pyr îndrăzneşte să-l roage pe Serghie să-i descopere „ce fapte bune a săvârşit”. Acesta este mirat: „Omule al lui Dumnezeu, iată că m-ai găsit la cârciumă, mâncând, bând şi petrecând împreună cu desfrânatele; căci eu le sunt capul şi fără voia mea nimeni nu se poate atinge de vreuna: (muşteriii) mi se adresează întâi mie, şi atunci eu le dau pe cine vor; şi după toate astea tu încă mai stărui, aşa cum spui, să afli care e viaţa mea?” (p. 105). Abia după ce Pyr îi descoperă că un glas din cer l-a încredinţat despre faptele sale bune, Serghie se înduplecă să-i mărturisească o întâmplare din viaţa sa.

La un moment dat, acest proxenet a zărit în cârciumă o „femeie foarte frumoasă la trup”, „de viţă nobilă” (p. 106), al cărei soţ era arestat şi aruncat în închisoare şi ai cărei fii fuseseră luaţi robi pentru o datorie de 100 de monede faţă de guvernatorul Alexandriei. Serghie îi propune acestei femei ce muncea cu ziua pe unde apuca să-i achite întreaga datorie, dacă ar accepta să se culce cu el. Femeia era una cu viaţă curată, care nu cunoscuse nici un bărbat în afară de soţul său. Biruită de deznădejde, conştientizând că nu are cum să strângă o sumă atât de mare, acceptă oferta proxenetului cu „multe lacrimi şi suspine, şoptind: «Doamne, Tu ştii necazul meu: iartă-mă»” (p. 107). Însă Serghie, auzind aceste cuvinte, „rănit în inimă”, s-a gândit: „Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu mă duc să-mi fac pofta cu oricare dintre cele aflate-n slujba mea, atâta timp cât fapta aceasta, nelegiuită şi necurată, ce-i drept, nu se aseamănă cu aceea de a atrage un suflet neîntinat într-o astfel de destrăbălare?” (pp. 107-108). De aceea a decis să nu se mai atingă de biata femeie, dar i-a lăsat cele 100 de monede cu care să-şi poată răscumpăra familia.

Mai era însă o faptă care o întrecea cu mult pe aceasta. Serghie îi mai povesteşte pustnicului cum guvernatorul Alexandriei, un om „nemilos, iubitor de păcate şi străin de Biserică” (p. 108), care zilnic apela la prostituate, se aprinde de poftă faţă de „nişte fecioare trebăluind” la o mănăstire. Porunceşte soldaţilor săi să ia toată obştea – în număr de şaptezeci de călugăriţe – şi să le încredinţeze lui Serghie, urmând ca acesta să-i trimită zilnic câte va cere, „până li se va împlini numărul” (p. 109). Frământându-se cum să facă astfel încât să nu fie părtaş la „asemenea grozăvie”, cum să găsească o cale prin care să le salveze pe maici de la „împreunarea necurată cu cârmuitorul cel nelegiuit”, rugându-se „Iubitorului de oameni Dumnezeu să-i insufle un gând”, Serghie află o soluţie. Se duce la „cele mai vestite hetaire din oraş” şi cheltuieşte toată averea sa de atunci cu ele, pentru a le convinge să se lase tunse în monahism şi să fie duse „guvernatorului aceluia nemernic”. După un timp, guvernatorul a fost mutat din Alexandria, iar Serghie a scos pe adevăratele maici din locul în care le adăpostea şi le-a dus din nou în mănăstire. Numai că acele hetaire n-au mai vrut să părăsească mănăstirea, ci au rămas şi ele în obşte, „în pocăinţă neprefăcută şi bineplăcând Milosârdului şi Atotputernicului Dumnezeu” (p. 110).

Uimit de faptele proxenetului, Pyr recunoaşte că acesta este „nu doar asemenea lui, ci chiar deasupra sa”, cu toate multele şi marile sale nevoinţe. Pustnicul se smereşte şi îi cere lui Serghie binecuvântare ca să revină în pustie, auzind de la acest mai-mare al prostituatelor următoarele: „Îţi voi da binecuvântarea ca să te întorci, dar Îl iau ca martor pe Domnul nostru Iisus Hristos că, de vreme ce am fost socotit (după cum spui) la măsura ta, nu te voi lăsa (să pleci singur), ci voi veni cu tine” (p. 111). După ce şi-a împărţit averea la săraci, Serghie s-a retras cu Pyr în pustie, unde a murit după trei ani de nevoinţe. Iar nouă ne-a lăsat, iată, o pildă care ar trebui să ni se imprime ca o pecete pe conştiinţă, un puternic îndemn de a nu ne lăsa copleşiţi de nimic – ci, chiar şi în păcate grele fiind, de a îndrăzni să facem orice faptă bună putem. Astfel de fapte ne vor fi, apoi, călăuze bune spre limanul mântuirii.