Consecinţele stării de a fi în “control perpetuu”, pe fondul unei legislaţii pe cât de complexe pe atât de schimbătoare, nu e greu de intuit, pot fi dintre cele mai dezastruoase. După cum aminteam atunci, “chiar dacă parţial e adevărat, asta nu înseamnă că feedback-ul este unul tocmai straşnic în materie de regularitate financiară.” De la acel moment au trecut nu mai puţin de şapte ani, iar îmbunătăţirile survenite sunt minime. O legislaţie cu tipul de caracteristici arătat, e adevărat, dă bătăi de cap şi controlorilor. Aceştia se confruntă veşnic cu imposibilitatea statuării că ceea ce s-a trasat “controlatului” – intrare în legalitate deplină, reîntregirea patrimoniului, corecţii contabile etc. – s-a şi îndeplinit. Cel mai adesea, în legătură cu toate acestea se dezvoltă o multitudine de acte birocratice care fac să se consume inutil resurse de toate felurile.

Mii de tone de coli ministeriale, trecute prin imprimantele şi Xerox-urile celor controlaţi, curg râuri în interminabile fluxuri birocratice, încercându-se a se demonstra intrarea în legalitate/conformitate. Numai că asaltul continuu al normelor, ordinele/indicaţiile celor de pe alte poziţii sau interpretările “inspectoriceşti” determină ca doar arareori să se poată consemna executarea întocmai a dispoziţiilor date. Noi şi noi acţiuni de control, pe sistemul generării şi regenerării birocratice, fac să ne confruntăm permanent cu o sumă a dispoziţiilor executate aflată în inferioritate faţă de suma dispoziţiilor date de superiorii controlorilor. Evident, plecând de aici, apar numeroase litigii, frecvent în contencios administrativ ori în civil, dar nu sunt rare nici procesele penale. De multe ori, pe formă sau datorită probelor neconvingătoare, la capătul unor asemenea acţiuni nu câştigă nimeni. Ba, chiar, poate pierde contribuabilul sau comunitatea în ansamblul ei. Evident, un rol aici îl joacă şi incompetenţa ori reaua credinţă. Sesizând tendinţele total neproductive, legiuitorul încearcă să vină cu noi norme în această materie (Proiect de lege privind modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi).

Mai întâi observăm că se definesc mai clar unele concepte, care, ani la rând au creat numeroase controverse. Între acestea, acum prejudiciul este văzut drept “pierderea provocată patrimoniului public sau privat al statului, al unei unităţi administrativ-teritoriale sau al unei entităţi publice a acestora, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite” (http://www.cdep.ro/proiecte/2019/400/60/7/pl662.pdf). Apoi, dacă se constată abateri de la lege generatoare de prejudicii, devine obligatoriu, potrivit noului text, ca orice controlor să aducă probe concludente privind săvârşirea faptei ilicite, să cuantifice cu exactitate prejudiciul (la data întocmirii raportului), în condiţiile indicării precise a normei legale încălcate. De asemenea, un atare raport de audit trebuie să includă “(i) persoanele care prin modul defectuos de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu/contractuale au determinat producerea prejudiciului, precum şi atitudinea lor faţă de faptă şi de urmările acesteia; (ii) legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; (iii) consecinţele economico-financiare şi sociale ale faptei ilicite; (iv) faptele care, potrivit legii, constituie contravenţii; (v) măsurile luate de către conducerea entităţii auditate în timpul misiunii de audit pentru înlăturarea abaterii respective…” (http://www.cdep.ro/proiecte/2019/400/60/7/pl662.pdf). Ca şi până acum, stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia reprezintă obligaţii ale conducerii entităţii auditate. Legiuitorul a avut în vedere şi că incompetenţa sau reaua credinţă pot costa scump controlorul. Mai precis, dacă cel controlat pretinde despăgubiri etc., “Curtea de Conturi are obligaţia de a acţiona în regres împotriva auditorilor care au întocmit rapoartele de audit care au constituit temei de obligare a Curţii la plata de despăgubiri, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, dacă în aceste hotărâri se menţionează că aceştia au acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă”. Pe această linie, lucrurile sunt întărite de noua prevedere potrivit căreia documentele de control ale instituţiei în cauză “pot fi contestate în contencios administrativ atât de entitatea auditată cât şi de către orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de constatările cuprinse într-un astfel de act. Persoana care contestă un act de control poate solicita instanţei pe lângă anularea actului în tot sau în parte şi obligarea Curţii de Conturi la plata de despăgubiri pentru prejudiciile suferite”.

Dar pentru că frecvent rapoartele se referă şi la fapte care pot constitui infracţiuni, legiuitorului nu i-a scăpat din vedere aducerea unor completări şi în această privinţă: “În situaţiile în care în rapoartele de audit se constată existenţa unor fapte pentru care există indicii temeinice că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, temeinicia acestora se supune controlului de calitate şi de legalitate”. Acest control ar urma să revină unei structuri de specialitate, iar raportul elaborat de aceasta se supune aprobării Plenului Curţii. În funcţie de obţinerea aprobării, preşedintele instituţiei efectuează sesizarea organelor în drept. Cât priveşte creşterea gradului de competenţă şi performanţă managerială în toate structurile, se mizează pe efecte benefice ale introducerii concursului pentru directori şi încredinţarea mandatului pentru durata de patru ani. Într-o primă etapă ar intra sub incidenţa noilor prevederi, dacă vor fi adoptate, posturile deţinute de directorii numiţi cu delegaţie. De altfel, această tendinţă o observăm şi când este vorba de ansamblul instituţional din subordinea Executivului. Câştigătorii concursurilor, care vor proveni probabil din rândul personalului propriu (fără a exista interdicţii pentru înscrierea candidaţilor şi din exterior), pot primi un nou mandat, însă condiţionat de trecerea unui prag dinainte stabilit privind performanţele manageriale şi profesionale individuale.

În fine, dacă în rândul personalului propriu (auditori publici externi), regăsim persoane având studii superioare complete (minimal licenţă şi master ori echivalent) – economice, juridice şi de altă specialitate (“necesare desfăşurării activităţii Curţii”), accederea celor de formaţie juridică în funcţii manageriale la nivelul cât mai multor structuri poate constitui o soluţie de îmbunătăţire a activităţii de bază. Iar spiritul şi litera proiectului de text normativ discutat aici nu par să împieteze aceasta cu nimic.