Avatar

Somnul naţiunii turmentate naşte monştri. PSD (FSN, pe primul său nume postdecembrist) a emanat dintr-o mare manipulare. În timp ce câteva zeci de mii de români, în special tineri, manifestau în mai multe oraşe ale ţării împotriva comunismului, Ion Iliescu poza la televizor într-un aprig luptător anti-Ceauşescu, transformând revoluţia în lovitură de stat. Şi-i salva pe activiştii de partid de necesara justiţie.

Întâiul PSD (înregistrat oficial în februarie 1990, prin transformarea CFSN în FSN) era alcătuit din tabăra pro-moscovită a defunctului PCR, în care au intrat rapid forţele securităţii care asiguraseră atmosfera de teroare din decembrie 1989. Promisiunea lui Iliescu a fost că FSN nu va participa la alegerile din mai 1990, dar – evident – nu s-a ţinut de cuvânt. Deja, în primul an al “democraţiei originale”, toate lichelele fostului regim i se alăturaseră ex-secretarului de partid. În primele alegeri “libere”, 85% dintre români au votat cu Ion Iliescu, devenit preşedinte al ţării, iar 66% cu FSN. Sub aceste auspicii, cu girul poporului muncitor, a început al doilea mare jaf comunist, după cel de la finele anilor 1940. 

Sărind peste momentul ruperii FSN (în facţiunea pro-Roman şi cea pro-Iliescu, ultima redenumită FDSN), următorul avatar important al partidului penalilor a fost PDSR. Fiindcă Europa nu le dădea atenţie, pedeseriştii au cumpărat cu câţiva firfirici partidul istoric al lui Sergiu Cunescu, PSDR, precum şi locul lui în familia formaţiunilor social-democrate europene. A fost atunci un plan elaborat, cu Victor Surdu (din partea mafiei agrariene) pe post de berbece. Iniţial, PSDR a fuzionat cu PDAR (care a îndepărtat vechea şi naiva conducere a partidului istoric), apoi noul PSDR şi-a dat mâna cu partidul corupţilor, rebotezat PSD. Începuse vremea lui Adrian Năstase – şef de partid şi de guvern totodată.

Din 2005, după o reglare internă de conturi, în fruntea partidului a ajuns Mircea Geoană, mulţi crezând că România va căpăta – în sfârşit –  un partid social-democrat autentic. Din păcate, filoamericanul Geoană s-a dovedit doar un politician prostănac, adept al magiei negre practicate la nivel de grădiniţă de ucenicul său, Marian Vanghelie. Un sobor de vrăjitoare ţigănci perturba şedinţele PSD cu fiece ocazie, transmiţându-le pesediştilor puterea de a ciordi fără să fie găbjiţi de poliţie. În 2009, flacăra violet invocată de adversari i-a ars lui Mircea Geoană una după ceafă dar şi toate planurile de viitor.

Şi uite aşa, începând cu 2010, PSD a trecut sub conducerea lui Victor Ponta – băiat bun, dar cu mici probleme de caracter. Cirac de-al lui Adrian Năstase, tânărul politician ar fi fost un lider destoinic, dacă nu ar fi minţit prea des şi nu le-ar fi luat mereu apărarea baronilor pesedişti. (Azi recunoaşte şi el că aici a greşit cel mai tare!) Nu a fost un premier prost, dar mulţi dintre cei din jurul său l-au trădat cu prima ocazie.

Din trădare s-a născut dictatura lui Liviu Dragnea şi noul chip – deosebit de hidos – al PSD. Bandit de Teleorman, pus numai pe căpătuială, Dragnea s-a înconjurat de peremişti şi de indivizi uşor de şantajat. Mesajul pesediştilor este acum unul din ce în ce mai antieuropean şi mai antidemocratic, iar politica lor,  tot mai catastrofală pentru ţară. Cel mai bizar e faptul că Liviu Dragnea este primul lider PSD antipatizat chiar de către mare parte dintre pesedişti – prea laşi şi prea corupţi totuşi pentru a-l scoate pe tuşă!

Cum istoria se repetă întotdeauna, rămâne de văzut până unde va merge inabilitatea politică a poporului pesedist şi hoţia “partidoiului”, înainte de inevitabila revoluţie.