Balena albă (I)

În august s-au împlinit două secole (şi trei ani) de la naşterea unuia dintre cei mai mari scriitori ai lumii, americanul Herman Melville. Aproape necunoscut în timpul vieţii sale (aşadar nerecunoscut de contemporanii prea puţin rafinaţi pentru a-i descoperi geniul – o singură mare excepţie trebuie amintită: celălalt geniu al prozei Lumii Noi din epocă, prietenul său Nathaniel Hawthorne, care a scris entuziast despre el încă de la debut) şi cumva uitat astăzi (nefrecventat carevasăzică de contemporanii noştri prea îndepărtaţi, prin supralicitarea tehnologiei, de cultura adevărată), acest gigantic creator de epic merită reactualizat aici fie şi prin câteva comentarii succesive succinte asupra capodoperei lui Moby Dick. A Whale/ Moby Dick. Balena albă (1851). Se presupune că două evenimente – istorice, în felul lor -, din prima jumătate a secolului al XIX-lea american, ar fi inspirat fabulosul roman. Primul se leagă de scufundarea, în 1820, a vasului-balenieră Essex undeva în apele Americii Latine. Respectiva ambarcaţiune întâlnise temuta „balenă albă” (considerată pe atunci, cu precădere de către americani, cel mai feroce monstru marin, balena era râvnită, ca trofeu, de aproape toţi căpitanii de vas). Giganticul mamifer acvatic – departe de a putea fi vânat de echipaj – a zdrobit pur şi simplu fragila corabie, producând un dezastru absolut. Surprinzător, în urma confruntării, a rămas un supravieţuitor. E vorba despre secundul balenierei, Owen Chase (devenit astfel un posibil prototip pentru Ishmael, povestitorul din textul lui Melville) care, un an mai târziu, simte nevoia să facă public „filmul” catastrofei. Tipăreşte aşadar o carte intitulată Narrative of the Most Extraordinary and Distressing Shipwreck of the Whale-Ship „Essex”/ Istoria neobişnuitului şi terifiantului naufragiu al balenierei „Essex” (1821). Volumul a avut un succes teribil, fiind încă solicitat febril de cititori la mai bine de un deceniu de la apariţia sa iniţială. Istoria literară înregistrează faptul că Melville a primit un exemplar din „naraţiunea” lui Chase de la bogatul şi influentul său socru, Lemuel Shaw. Mai mult, se ştie că scriitorul nu doar a citit cu deosebită plăcere cartea, dar a şi adnotat-o abundent, trăind probabil, în febra lecturii, prefigurări ale viitorului său roman.

În sfârşit, cel de-al doilea episod se referă la uciderea, în vecinătatea coastei chiliene, cândva după 1830, a balenei albe supranumite „Mocha Dick”, de un alt echipaj american. Exploratorul Jeremiah N. Reynolds (martor la eveniment) a scris apoi, în presa de peste Ocean, un articol emoţional şi emoţionant despre „lupta omului cu Leviathanul biblic”, transformându-i pe marinarii participanţi la vânătoare în eroii clasici ai unei lumi modernizate. Căpitanul-vânător, în special, era prezentat în registru de mitologie antică, atribuindu-i-se energii teurgice. Neîndoios, Melville s-a familiarizat în detaliu şi cu acest al doilea moment, trasându-şi pesemne, prin intermediul lui, liniile generale ale propriilor tipologii şi, cu deosebire, ale celei ilustrate de Căpitanul Ahab. În plus, să nu uităm, prozatorul însuşi a lucrat mulţi ani ca navigator (inclusiv, transoceanic). A fost marinar, între altele, şi pe o balenieră. Neaşteptat cu adevărat este că scriitorul extrage din aceste aventuri fabuloase foarte puţin epic „de acţiune” aşa-zicând, arătându-se preocupat mai curând de o tematică pe cât de nouă, pe atât de puţin atractivă pentru publicul american al veacului al XIX-lea. Monstrul acvatic „Moby Dick” devine, pentru Melville, o metaforă extrem de complicată şi aproape deloc un prilej de poveşti marinăreşti, pline de suspans, aşa cum şi-ar fi dorit multitudinea de (posibili) cititori veniţi din tradiţia lui Chase ori din cea a lui Reynolds. Nu trebuie să ne mire, prin urmare, faptul că romanul Moby Dick a constituit un răsunător eşec de piaţă, la prima lui editare. Reacţiile criticilor s-au împărţit între contestarea vehementă şi evaluarea prudentă (în cazul cel mai bun, a „calităţilor poetice ale autorului”). Melville nu a reuşit să anihileze (practic, cu o capodoperă) un stereotip cultural, prin medierea căruia contemporanii săi l-au perceput până la moarte – acela de scriitor „de raftul al doilea”, cvasi-necunoscut. Problematicile alegoriei mitologice, ale intertextualizării transculturale, ale solilocviului simbolic-shakespearian (în roman), combinat cu ingenioase direcţii de scenă, precum şi ale intercalării documentării ştiinţifice în structura principală a epicului se dovedeau, estetic vorbind, mult prea avansate pentru timpul istoric în care fusese redactat romanul. În consecinţă, Melville ajunge autor internaţional abia în secolul următor, când va fi (re)descoperit de noua critică. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi